Mâinile care ne țin și când nu mai știm să ne ținem singuri

Despre femeile care nu se laudă, dar care țin lumea în palmele lor 

Mi-e greu să uit mâinile acelea. Crăpate de ger, muncite de ani și de trudă, dar calde ca pâinea scoasă din cuptorul sobei. Mâinile unei femei simple de la țară – mătușa mea, mama mea adoptivă. Sau poate mama sau bunica ta. Sau vecina aceea care iese dis-de-dimineață cu baticul legat sub bărbie și cu găleata în mână. Nu are nevoie de aplauze. Nici de cuvinte mari. Dar ce face cu mâinile ei rămâne pentru totdeauna.

Le-am văzut adunând spice de grâu din brazdă, frământând aluatul cu o liniște care îți intra în suflet, ori țesând în răcoarea serii, când satul adormea. Le-am văzut strângând la piept un copil bolnav și punând o lumânare la icoană, cu un oftat tăcut. Mâini care nu au învățat din cărți, dar știu cât un univers despre iubire, jertfă și răbdare.

Poate că Dumnezeu a zăbovit cel mai mult atunci când a plămădit astfel de mâini. A ales să le dea puterea de a șterge lacrimi și înțelepciunea de a nu vorbi când durerea e prea grea. Le-a dat și puterea de a îmbrățișa, dar și de a trage singure la plug când n-a mai fost altcineva. Le-a dat și o rugăciune mută, ce curge prin fiecare gest, prin fiecare crustă ruptă în două și dată celui mai flămând.

Mi-amintesc cum mătușa, atunci când ne învăța să ne rugăm, ne spunea simplu: „Împreunați-vă mâinile, copiii mei, și spuneți-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot.” Nu cerea nimic, doar mulțumea. Și cu acele mâini aspre și noduroase, se închina cu o smerenie pe care niciun curs de teologie n-ar putea-o reda.

Și atunci mă întreb: de ce am uitat puterea mâinilor simple? De ce alergăm după vorbe sofisticate, după gesturi mari, când cele mai mari binecuvântări se află în mâinile unei femei care, în tăcerea unei case de la țară, frământă zilnic dragoste și o pune pe masă sub forma unei felii de pâine?

Poate că avem nevoie să ne întoarcem acolo. La mama. La bunica. La femeia aceea care nu se plânge și nu cere, dar care îți învață inima să bată mai frumos doar privind-o cum face o ciorbă sau cum îți pune o batistă curată în buzunar. Femeia care își duce crucea în spate fără zgomot, dar și fără pauză.

Astăzi, nu vreau să vorbesc despre mâinile mele. Ci despre mâinile lor. Cele care merită ridicate în rugăciune, spălate de durere și mângâiate de recunoștința noastră. Pentru că, dacă stăm bine să ne gândim, în mâinile unei mame de la țară se ascunde întreaga noastră lume.

Și poate cel mai frumos gest pe care îl putem face nu e nici scrisul, nici vorbitul. E să ne plecăm fruntea, chiar azi, chiar acum, și să sărutăm cu lacrimi aceste mâini.

Fără o zi specială. Fără sărbători. Doar cu recunoștință.

Pentru că ele ne-au crescut. Și încă ne mai țin.