„Apa vie” de care sufletul meu are nevoie
E duminică dimineața. Pașii mei nu se îndreaptă doar spre biserică, ci și spre o fântână veche, adâncă, tainică. Nu una de piatră, ci una lăuntrică. O fântână în care se răsfrânge mereu dorul meu de sens, de iubire, de iertare. Azi, Hristos mă așteaptă acolo.
Mă regăsesc în femeia samarineancă. Poate și tu.
Obosit, împovărat, venind la fântână când nu e nimeni, ca să nu fiu judecat, ca să nu fiu întrebat nimic. Și totuși, Cineva mă oprește din rutina mea: „Dă-Mi să beau!”. Nu îmi cere ce n-am. Nu mă mustră. Nu mă judecă. Ci mă provoacă să privesc mai adânc în mine. Îmi vorbește cu o blândețe care sparge ziduri.
Și atunci încep să înțeleg că setea mea – după înțelegere, după sens, după o viață curată – nu se potolește nici cu fântânile acestei lumi, nici cu aplauzele, nici cu validarea oamenilor. Se potolește doar cu „apa vie”: cu prezența Lui, cu cuvântul Lui, cu iubirea Lui care nu cere, ci oferă.
Astăzi, Hristos îmi spune și mie:
„Cel ce bea din apa aceasta nu va mai înseta în veac.”
Și îmi dau seama că însetasem de ani. Poate de o viață. Mă învârteam în cerc, cărând aceeași găleată grea, căutând în aceleași locuri, cu aceleași așteptări. Dar apa vie nu vine din fântâni adânci, ci din inimi în care S-a sălășluit Dumnezeu.
Azi, ca și samarineanca, mă uit în ochii Celui care mi-a spus tot ce am făcut. Nu cu reproș, ci cu adevăr. Cu dragoste. Cu invitația de a deveni un alt om.
Pentru prima dată, mi-e sete de altceva. Mi-e sete de El.
Și uit de toate: de rușine, de apă, de găleată. Alerg. Povestesc. Mărturisesc. Pentru că, în sfârșit, am întâlnit nu o doctrină, nu o religie, ci o Persoană – pe Hristos, Mântuitorul lumii.
Iar azi, cred nu doar pentru cuvântul altora. Am auzit. Am simțit. M-am umplut.
„Iar apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viață veșnică.” (Ioan 4, 14)
Azi e duminică. Zi de fântână. Zi de început nou. Zi de dus vestea: Hristos e aici și te cunoaște. Și totuși te iubește.