De ce a creat Dumnezeu zâmbetul și lacrimile?

Știu că, uneori, mă pierd în gânduri adânci, întrebându-mă de ce suntem atât de plini de contradicții. De ce am fost înzestrați cu darul unui zâmbet care poate lumina întreaga lume, dar și cu lacrimi care pot curge într-un mod tăcut și tăios, dar totodată vindecător? Mă întreb de ce am primit aceste daruri atât de mari – și cum pot să le înțeleg mai bine în viața mea de zi cu zi.

Mă gândesc la acel moment minunat, de demult, în care Dumnezeu și omul se întâlneau în Grădina Edenului. Acolo, în liniștea aceea perfectă, fără grabă și fără griji, cei doi se bucurau de compania celuilalt. Omul zâmbea, iar zâmbetul lui nu era doar o reacție la fericire, ci era un limbaj al iubirii pure. Un zâmbet care spunea „te iubesc”, fără cuvinte. Și poate că acela a fost începutul darului divin al zâmbetului – o fereastră prin care îți poți exprima bucuria, împlinirea, dar și recunoștința pentru darul vieții.

Dar, în același timp, a venit și darul lacrimilor. Cum să înțelegem acest dar? De ce am primit lacrimi, acele picături de apă care nu doar că ne fac să simțim durerea, dar ne și curăță sufletul? Când plângem, parcă toate fricile și regretele noastre se adună într-o singură explozie, iar apoi, într-un fel, simțim cum răsare o ușurare tăcută. Lacrimile sunt un fel de comunicare între sufletul nostru și Divinitate, un mod prin care ne deschidem și arătăm că nu suntem doar fragili, ci și puternici în acea fragilitate.

Mă gândesc că, poate, Dumnezeu ne-a dăruit atât zâmbetul, cât și lacrimile, pentru că ambele sunt o formă de conexiune profundă cu El. Atât zâmbetul, cât și lacrimile, sunt expresii ale iubirii, ale dăruirii. Zâmbim pentru că simțim iubirea și bucuria în inima noastră, iar lacrimile sunt manifestarea dorului, a nevoii de a fi mai aproape de Cel care ne-a creat. Ambele sunt semne că suntem vii, că trăim în această lume cu tot ce înseamnă ea: frumuseți și dureri, bucurii și tristeți.

Și atunci, ce ar trebui să facem noi cu aceste daruri? Poate că suntem invitați să le trăim cu toată inima. Când simțim că viața ne dă motive de zâmbet, să îl dăruim neîmpiedicați, pentru că un zâmbet poate schimba o zi întreagă. Și când suntem copleșiți de durere sau dor, să lăsăm lacrimile să curgă, pentru că ele sunt și un semn de vindecare, un mod prin care putem să ne regăsim echilibrul.

În fiecare zi, când mă trezesc, îmi amintesc că am primit aceste daruri – zâmbetul și lacrimile – pentru a le trăi cu înțelepciune. Zâmbetul este o formă de iubire, de împărtășire a binelui cu ceilalți, iar lacrimile sunt o formă de purificare și întoarcere spre Dumnezeu, un mod prin care Îi spunem „te iubesc” chiar și atunci când nu putem rosti cuvintele.

Și atunci, dragul meu, dacă astăzi zâmbești, lasă-ți zâmbetul să fie darul tău pentru ceilalți. Și dacă astăzi plângi, nu te rușina de lacrimile tale, căci ele sunt mărturii ale unei iubiri adânci și ale unei dorințe de a te apropia de iubirea divină. Ambele sunt daruri, ambele sunt parte din noi. Și, poate, tocmai prin ele învățăm să trăim în comuniune cu cei din jur și cu Dumnezeu.

Ai primit zâmbetul și lacrimile ca pe o chemare, ca pe o invitație de a trăi profund, de a simți, de a iubi. Le ai pe amândouă – și asta înseamnă că ești cu adevărat viu.