„Apa vie” din cuvintele noastre

M-am întrebat adesea cum e posibil ca o simplă înșiruire de sunete – un cuvânt – să poată ridica un suflet sau să-l prăbușească. Să poată hrăni, mângâia, vindeca… sau, din păcate, să rănească. Și am ajuns să cred că, da, e o minune faptul că Dumnezeu ne-a dăruit cuvântul. Un dar dumnezeiesc, care ne aduce și mai aproape de chipul Lui. Nu întâmplător ni s-a spus, de la început, că am fost făcuți „după chipul și asemănarea Lui”. Dumnezeu, Cel ce a creat totul „prin cuvânt”, ne-a lăsat nouă această scânteie – să putem comunica, să ne putem împărtăși unii altora ceea ce purtăm în adâncul ființei noastre: iubirea.

Simt din ce în ce mai clar – și din ce în ce mai apăsat – că fiecare cuvânt care iese din mine e, de fapt, o fărâmă de suflet. Nu spun doar ceva. Mă spun pe mine. Mă dau celuilalt. Și cu cât cuvântul vine mai sincer, mai curat, mai adânc din inimă, cu atât mai mult se simte că el nu e doar sunet, ci izvor. Apă vie.

Cum a spus Domnul Hristos femeii samarinence la fântână:

„Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta… apa… se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.” (Ioan 4, 13-14)

Ce imagine mai frumoasă pentru ceea ce înseamnă cuvântul rostit cu dragoste? Acel „izvor de apă curgătoare” poate fi și în noi, prin fiecare cuvânt curat pe care-l dăm celuilalt.

Și ce mare adevăr rostește Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae: omul se adapă pe sine și adapă și pe celălalt prin cuvânt. Atunci când cuvântul e dăruire, când nu ascunde, nu maschează, nu se folosește de vorbe ca de o mască, ci se deschide ca o floare sub razele dimineții, acolo e adevăr, e lumină, e Hristos.

Nevoia de iubire e mai adâncă decât orice altă sete. Și orice cuvânt purtător de iubire devine izvor. Dar cuvintele grele dor. Cele reci îngheață. Cele pripite rănesc. Când nu simt că în mine e curat izvorul, atunci mai bine aleg tăcerea. Și mă rog să se limpezească din nou apele.

Îmi doresc să fac din inima mea o grădină. Un colț de Rai unde cresc flori ale iertării, ale păcii, ale dăruirii. Din această grădină să curgă cuvintele mele. Iar după ce cuvintele își fac lucrarea, vine timpul tăcerii binecuvântate, în care inimile continuă să vorbească dincolo de cuvinte.

Pentru toate cuvintele mele care n-au dus miresme de Rai, îmi cer iertare. Și mă rog: Doamne, învață-mă să vorbesc cu iubire și să tac cu iubire.