Când poarta se deschide dinăuntru

Uneori nu e nevoie să ți se întâmple ceva rău ca să simți că trăiești în întuneric. Poți merge prin viață cu pașii obosiți, cu sufletul împovărat și cu un gol care nu pare să se mai umple. Așa începe rătăcirea. Nu neapărat în păcatul grosier, ci în stingerea treptată a luminii din tine.

Am citit, de curând, o mărturie care mi-a străpuns inima. Un om care rătăcea pe străzile orașului, sufocat de propriile lui patimi și suferințe, a fost purtat – nu întâmplător – până în fața unei biserici. Dincolo de ușă, o cântare. Dincolo de cuvinte, o chemare. Și, mai adânc decât toate, o voce pe care o știa de undeva… Vocea mamei. Vocea rugăciunii. Vocea care nu încetase niciodată să creadă, chiar și atunci când el nu mai putea.

Când lacrimile s-au împletit cu cântarea, când inima lui s-a înmuiat, a înțeles: Domnul Iisus nu îl părăsise niciodată. Doar stătea la poarta închisă a inimii lui. Tânjind. Așteptând. Plângând.

Mi-au venit în minte versurile poetului Traian Dorz – una dintre cele mai răscolitoare poezii despre Hristos, Cel lăsat afară:

Te-am văzut plângând aseară

(Traian Dorz)

Te-am văzut plângând aseară,

Călător Străine,

Lângă poarta cu zăvoară,

Te-am văzut plângând aseară –

Cine Te-a lăsat afară,

Cine? 

Stând în ceaţa friguroasă,

Singur pe cărare,

Plânsu-n gene Ți-ngheţasă,

Stând în noaptea friguroasă –

Care nu Te-a dus în casă,

Care?

Pe căi triste cu noroaie

Ai rămas, Străine,

Ploaia se vărsa şiroaie

Pe căi triste cu noroaie –

Cine Te-a lăsat în ploaie,

Cine?

Cine Te-a lăsat afară

Singur să tânjeşti,

Care-i inima avară

Care Te-a lăsat afară

Şi-a-nchis uşa cu zăvoară?

Tu eşti!

E cumplit adevărul ăsta: Hristos nu pleacă de lângă noi, dar noi putem încuia ușa. Și cheia e tot la noi.

Mă întreb și te întreb și pe tine azi: de câte ori L-am lăsat pe Domnul afară, plângând lângă poarta sufletului nostru? De câte ori ne-a vorbit printr-o întâmplare, printr-o voce dragă, printr-un necaz care ne-a oprit din goană… și noi n-am auzit? Sau am auzit, dar n-am vrut să deschidem?

Și totuși, El nu pleacă. Nu se supără ca oamenii. Nu renunță. Stă. Așteaptă. Cu ploaia în păr și cu dor în inimă. Până într-o zi. Ziua în care, slăbit și epuizat, ne întoarcem privirea și-L vedem. Sau… Îl auzim. Și-atunci, totul se schimbă.

Poate azi e ziua ta. Poate azi e seara în care și tu auzi o chemare care îți deschide lacătele ruginite ale inimii. Poate azi îți aduci aminte de vocea mamei, a bunicii, a cuiva care te-a iubit prea mult ca să te lase în pierzare. Și poate azi, în sfârșit, pui mâna pe zăvor.

Nu te teme. Nu te rușina. Nu-i prea târziu.

Domnul Iisus e încă acolo. Și încă tânjește. După tine.

Deschide.