Când neputința devine locul întâlnirii cu Dumnezeu

Există momente în care mâna ți-e moale, gândul încețoșat, iar sufletul parcă se zbate între lumi. Vrei să rostești, dar cuvântul nu vine. Vrei să scrii, dar mâna tremură. Vrei să te rogi, dar inima ți se pare închisă. Ceva din tine tânjește după Cer, dar lutul te ține în loc. Îi spunem simplu: neputință.

Dar neputința nu este un eșec. Nu este un sfârșit. Este începutul unei coborâri în adâncul nostru… și poate tocmai acolo, în acel punct tăcut și fragil, se deschide o punte nevăzută spre Dumnezeu.

Poate tocmai când nu mai putem noi, începe El. Când foaia rămâne albă și mâna nu mai scrie, El scrie în noi. Când nu înțelegem șoaptele inimii noastre, e pentru că sunt din altă lume — și încă nu suntem pregătiți să le înțelegem.

Și totuși, vine un moment. În mijlocul frământării, se întinde peste hăul sufletului o cruce de lumină. Nu e metaforă. E o realitate a harului: Hristos pășește peste prăpastie ca să ne ia de mână. Nu știm când, nu știm cum, dar simțim. Acolo unde nu era decât suspin, apare un strigăt divin: „Înțelege că te iubesc!”

Neputința devine astfel nu piedică, ci punct de trecere. Locul unde lutul recunoaște că nu se poate ridica singur. Locul unde glasul Domnului nu e doar auzit, ci simțit cu întreaga ființă.

Și, dintr-odată, nu mai scrii ca să impresionezi. Nu mai iubești pentru că trebuie. Nu mai ajuți din obligație. Ci pentru că ai fost iubit. Ai fost atins. Ai fost dus din întuneric în Lumină. Și acum știi ce ai de făcut: să fii Lumină. Să devii, chiar și în cuvinte, o fărâmă de Cer pentru cel de lângă tine.

Poate nu vei scrie o carte. Poate nu vei vorbi mulțimilor. Dar dacă vei șterge o lacrimă, dacă vei lega o rană, dacă oftatul cuiva va deveni și al tău – atunci, în tăcerea ta, Hristos va vorbi din plin.

 

Lasă-L. Lasă neputința să fie locul întâlnirii. Lasă crucea să se întindă peste golul tău. Și când nu mai știi ce să spui, ascultă. Poate că șoaptele acelea sunt chiar din inima Lui.

„Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.”

(2 Corinteni 12:9)

Neputința nu este capătul drumului, ci începutul smereniei care ne învață să ne lăsăm purtați de har. În momentele în care mâna nu mai poate scrie, iar inima pare că nu mai poate rosti, Dumnezeu își întinde brațul și ne ridică. El nu cere puterea noastră, ci doar sinceritatea unei inimi frânte și dorința de a iubi. Acolo unde noi ne frângem, începe lucrarea Lui. Și în tăcerea neputinței noastre, El șoptește cel mai limpede: „Înţelege că te iubesc!”