Din întuneric la Lumină

Astăzi, în această duminică binecuvântată, mă regăsesc cu gândul la orbirea care mă înconjoară uneori, o orbire nu doar fizică, ci și duhovnicească. În fața mea se deschide Evanghelia orbului din naștere, iar cuvintele acesteia mă provoacă să mă gândesc la propria mea vedere, la ce înseamnă cu adevărat să „văd” și ce înseamnă să fiu „orb”.

Povestea orbului, despre care citim astăzi în Evanghelie, nu este doar despre un om care își recapătă vederea. Este o poveste despre întâlnirea unui om cu Dumnezeu, despre o minune care depășește granițele unei simple vindecări. Ceea ce se întâmplă cu acest om este o transformare, o adevărată taină: un om care trăia în întuneric, fără nici o speranță de a vedea vreodată, întâlnește Lumina lumii și în acea lumină totul se schimbă.

Eu, ca și acest om, simt uneori că mă pierd în întunericul zilelor mele, în neînțelegerile mele, în păcatele care mă trag în jos. Mă întreb: oare nu sunt și eu „orb”? Oare nu trăiesc într-o stare de orbire duhovnivească, uneori lipsit de înțelegere, de compasiune, de lumină? Versurile poeziei lui Traian Dorz mă lovește adânc: „Mai orb ca cel fără vedere / e omul cel fără de minte,/ mai mut cel fără rugăciune, / ca mutul fără de cuvinte.” De multe ori mă simt ca acest orb din naștere, prins într-o lume de umbre, în care cuvintele nu ajung și în care mintea nu rezonează cu adevărul divin.

Și totuși, atunci când Îl găsesc pe Iisus în mijlocul acestei orbirii, o rază de lumină pătrunde în viața mea. Iisus nu mă condamnă pentru neputința mea, ci mă cheamă să mă spal în scăldătoarea Siloamului, să îmi curăț ochii de noroiul păcatelor și al îndoielilor. „Eu sunt Lumina lumii”, spune Iisus, iar această lumină nu este doar pentru un moment, ci pentru toată viața. Atunci când mă întâlnesc cu El, și eu îmi capăt vederea. Însă vederea aceasta nu înseamnă doar să îmi recuperez simțurile fizice, ci înseamnă să încep să văd adevărul divin în viața mea, să înțeleg planul Lui pentru mine și să trăiesc în acea lumină.

„Mai rob e cel zgârcit și lacom, / ca cel în lanțuri și zăvoare,” spune Traian Dorz, iar eu înțeleg că, de multe ori, eu sunt robul propriei mele orbiri. Sunt prins în lanțurile lipsei de iubire, de iertare și de rugăciune. Și totuși, Iisus mă cheamă să mă eliberez, să deschid ochii spre lumina iubirii Lui. Iar când îmi voi lăsa inima și mintea să fie atinse de această lumină, voi putea să dau și eu din lumina pe care am primit-o.

Este adevărat că nu întotdeauna voi putea vedea toate răspunsurile, dar știu că Iisus m-a văzut. El m-a chemat din întuneric, mi-a dăruit lumina și mi-a spus: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Și eu răspund, la fel ca orbului vindecat: „Cred, Doamne!”

În această Duminică, chemarea este pentru fiecare dintre noi: să ne deschidem ochii, să ieșim din întuneric și să alegem să trăim în lumina care ne este dăruită de Dumnezeu. Lumina Lui nu este doar pentru o zi, nu este doar pentru o perioadă de timp, ci este pentru întreaga noastră viață. Să nu uităm niciodată că „Mai fericit cel ce pe Domnul / Mântuitor și Scut și-L are / decât cel ce-ar putea să aibă / întregul aur de sub soare!” (Traian Dorz).