România şi Polonia  sunt legate prin secole de colaborare. Cândva au fost chiar state vecine, dar s-au vârât alţii între ele. Însă relaţiile noastre cu Polonia, mai ales în istoria modernă, au fost exemplare.

Despre toate acestea putem afla multe aspecte interesante, citind dialogul dintre doi specialişti în cele două culturi. Amândoi, traducători şi vorbitori excelenţi ai ambelor limbi: Nicolae Mareş şi Valeriu Butulescu.

NICOLAE MAREŞ a absolvit filologia poloneză la Varşovia, pe la mijlocul anilor 60. A intrat în diplomaţie, domeniu dificil în care s-a afirmat pe deplin şi a activat până la pensionare. În paralel, a fost şi un neobosit traducător de literatură poloneză.

Mai tânăr cu 15 ani, VALERIU BUTULESCU a absolvit o facultate tehnică, în 1979. Este vorba de celebra Academie de Mine şi Metalurgie de la Cracovia. Dar, cunoscută fiind activitatea sa de performanţă în literatură, a  scris şi a tradus mult în ambele limbi.

Cei doi s-au cunoscut la Cracovia, în 1975. Valeriu Butulescu era student, iar Nicolae Mareş, ataşat cultural al Ambasadei noastre la Varşovia.

Iată că după 50 ani, cei doi  oameni de cultură (ambii membri ai Uniunii Scriitorilor din România) se întâlnesc şi poartă acest incitant dialog, plin de surprize şi destăinuiri inedite, pe care vi-l prezentăm în paginile noastre, în premieră naţională. (T.V.)

***

–        Pe noi ne leagă, prieten drag, faptul că am luat lumină din Polonia – cum ar spune Iorga. Și amândoi suntem mândri de asta. Încă de la început, doresc să amintesc faptul că mie mi-a fost dat ca, în cei peste 20 de ani cât am slujit țara – ca diplomat la Varșovia – să cunosc chiar în perioada respectivă, atât pe distinsa ta persoană, ca și pe cea a profesorului Constantin Geambașu, unul dintre cei mai prodigioși slaviști; și el cu studii în capitala Poloniei, cu o activitate didactică îndelungată la Cracovia, un traducător și popularizator de seamă – mai ales prin traduceri – a literaturii polone. Voi mi-ați rămas cei mai apropiați, la fel ca și colegul nostru mai mare în vârstă, Stan Velea, trecut de ceva timp în eternitate. Dumnezeu să îl odihnească. De ceilalți chiar nu mai știu nimic. S-au pierdut, cum ar spune poetul, în negura vremurilor. Iată măreția literaturii și a spiritualității acestei țări pentru noi, care mai dăinuim. Direct, Ab ovo: –  În copilăria ta, reţii când ai auzit prima dată despre Polonia, Vali drag?

–        Îmi amintesc perfect acel moment. M-am născut şi am copilărit la ţară.  Aveam vreo cinci ani.  Mama îngrijea două vaci şi mergea cu lapte la oraş. Pe-atunci, între Preajba mea natală şi Târgu-Jiu nu circulau autobuze. Distanţa fiind de 4 km, prejbenii se descurcau cum puteau. Bărbaţii, ba călare, ba pe bicicletă. Femeile şi copiii mergeau pe jos. Mama făcea acest drum de două ori pe săptămână.  Punea bidoanele cu lapte pe cobiliţă şi, când nu avea cu cine să mă lase, mă lua cu ea. Curios din fire, îi tot puneam întrebări despre traseul urmat. Şi mama îmi explica pe-ndelete: “Uite, aici e ştiubeiul Mitrii… acolo e poligonul militar… dincolo e Regimentul 18 Gorj,… aici a fost lagărul polonezilor…”

–      Sigur nu înţelegeai cuvântul “lagăr”…

–      Când nu înţelegeam ceva, ceream imediat lămuriri. Însă despre război aflasem multe, de la tata, bun povestitor, care luptase doi ani în Est. Tata scăpase printr-o minune de la Stalingrad, aşa că avea multe de spus. Puneam întrebări din belşug, ambilor părinţi. Şi mama îmi explica, să pricep cu mintea mea de copil, cum au năvălit nemţii cei răi peste polonezi, bombardându-le oraşele. Şi cum armata poloneză, înfrântă, s-a retras în România, soldaţii  fiind găzduiţi la Târgu-Jiu.  Mai târziu am înţeles dimensiunea acestui eveniment.  Pentru că aducerea a 6000 de polonezi într-un orăşel mărunt de provincie a fost o treabă memorabilă  pentru localnici.

–      Ce-ai mai aflat despre lagăr?

–      Mama ştia multe. În 1940 ea avea 20 ani. Şi atunci ducea lapte la oraş. Asta a făcut toată viaţa. Lagărul fiind în drumul ei, se oprea acolo şi scăpa repede de toată marfa. Unii ofiţeri veniseră cu familiile, aveau copii. Mama îmi povestea că femeile poloneze erau curate, prietenoase şi foarte corecte: plăteau regulat, chiar mai mult decât era tocmeala. Lagărul era bine organizat, deşi cam înghesuit.  Avea  şcoală, bibliotecă, teatru. Din păcate polonezii  n-au stat mult la Târgu Jiu. Au plecat la Constanţa şi de acolo, cu vaporul, spre Anglia… Şi tata, care încă nu plecase pe frontul din Răsărit, a văzut în Târgu Jiu  o coloană de soldaţi polonezi, deplasându-se ordonat prin oraş, comandaţi de ofiţerii lor şi supravegheaţi de ai noştri. Nu aveau arme. Tata îmi spunea că purtau cizme tare frumoase, galbene. Şi, fiind sergent, tata a remarcat că polonezii băteau pasul cadenţat perfect, nu ca “juveţii noştri”. Chiar atunci a trecut un avion pe deasupra oraşului. Toţi soldaţii îl priveau încordaţi. În ochii lor se citea teama. Aveau încă în minte ororile aviaţiei hitleriste, pe care le văzuseră în ţara lor.

–      Următoarea amintire cu Polonia?

–       Când am mers eu la şcoală, satul Preajba nu avea curent electric. Dar venea şi la noi caravana de la “raion”, cu filme, care erau proiectate seara, la şcoală, direct pe perete. Majoritatea filmelor erau sovietice; am văzut însă şi un film polonez, foarte frumos: Cavalerii teutoni… Cred că a fost prin 1960…

–       Ei, cam atunci eu eram deja în Polonia…

–        Cum aţi ajuns acolo?

–       Datorită Proniei Cerești, printr-o întâmplare fericită.

–       Aţi putea detalia?  E un reper important în discuţia noastră…

–       În septembrie 1959 am fost admis ca student la Facultatea de filosofie din București. În din perioada studiilor la Școala Medie de Exploatare Căi Ferate, am fost corespondent voluntar la ziarul Lupta C.F.R. care apărea într-un tiraj de peste 1 milion de exemplare, dar și la alte publicații. După o participare la un eveniment de la Școală, la recomandarea profesoarei de limbă română, poetul Ion Bănuță m-a chemat la redacție pentru a instituționaliza colaborarea. Din cauza vârstei prea mici a fost amânată. Singura instituție de învățământ superior din țară era Facultatea de filosofie – care la cererea studentului din anul al III-lea putea urma ziaristica. În anul 1961, Gheorghe Gheorghiu Dej, la propunerea lui Nikita Hrușciov, toți secretarii generali ai partidelor comuniste din țarilor frățesti au fost invitați să participa la Sesiunea Adunării Generale ONU, A fost evenimentul la care liderul sovietic a bătut cu pantoful în masă. La înapoierea în Europa au fost invitați să se întoarcă cu o navă sovietică, pentru socializare – să marcheze victoria în bătălia dată cu putredul capitalism. Numai că electricianul român, care nu știa nici o limbă străină, a apelat doar la mâini. Frustrarea a fost enormă pentru liderul român. Întos la București, l-a făcut cu ou și cu oțet pe ministrul de externe, Preoteasa, cerându-i imperios ca să îi pregătească de urgență TĂLMACI pentru fiecare țară socialistă. Atunci MAE a trecut imediat la înfăptuirea directivei. Reprezentanți de la cadre au ales din facultățile din țară studenți cu cea mai bună situație școlară și care în plus, ei nu trebuiau să aibă rude în străinătate și origină socială sănătoasă. Prin ciurul respectiv am trecut ușor. În plus, un diplomat de la Serviciul Cadre al Ministerului de Externe a avut un interviu cu mine, cu privire la cunoașterea limbii ruse, activitatea utc-istă etc. Nu mi-a spus nimic cu privire la viitorul meu. La 28 septembrie 1990, ajuns la Căminul studențesc din strada Doamnei, m-am trezit a doua zi cu el la cămin. M-a dus la şeful de cadre din Minister care mi-a spus că s-a hotărât ca a doua zi să plec la Varșovia. Stupefiat i-am spus că nu sunt pregătit.

–       Cum adică?

–       În Polonia era  frig și eu nu venisem cu paltonul la facultate.

–       Şi ce-aţi făcut?

–       Pe-atunci nu exista „nu se poate”.  Au  dat poruncă să mi se cumpere imediat un palton și un costum de haine. Am mai avut o rugăminte. Să mă lase să-mi iau rămas bun de la părinţi…

–      Sper că v-au permis…

–       Imediat s-a hotărât ca un șofer să mă ducă acasă, de fapt undeva pe câmp, unde ai mei culegeau porumbul. Cu lacrimi în ochi ne-am luat rămas bun şi  am ajuns la timp la București Băneasa, unde, pe la orele 18.00 am fost îmbarcat, împreună cu colegul meu de la ASE, Călin Dan, cu destinația Varșovia. La fel s-a întâmplat cu colegii care au plecat la Praga, în Bulgaria și Republica Democrată Germană…  Să revenim însă la povestea noastră: Care a fost prima carte poloneză pe care ai citit-o în  copilărie?

–      O am şi acum, în biblioteca mea, de pe rafturile căreia îmi zâmbesc zilnic cei mai dragi prieteni.  O carte albastră, „Ecourile pădurii”, de Stefan Zeromski, tradusă şi prefaţată de Elena Linţa. Am dat pe ea 5 lei, din micile mele economii, dar a meritat. Povestiri, de un realism sfâşietor. Cartea aceea m-a marcat profund.

–        Ai nimerit perfect. Zeromski este unul din marii scriitori realişti ai Poloniei. Textele sale sunt profunde, dar clare şi accesibile  S-a născut în 1864, la un an de la marea răscoală de eliberare naţională, înăbuşită în sânge de căzăcimea ţaristă. Răscoala de la 1863 apare frecvent în scrierile sale. Care din povestirile sale te-a impresionat mai mult.

–         Pentru imaginaţia mea de copil, „Râul credincios” s-a dovedit piesa cea mai emoţionantă; mi-a rămas până azi în memorie.  Peisajul acela morbid, de iarnă însângerată.  Ducele  Odrowaz , Salomea Brynicka. Ţin minte că m-a șocat atitudinea țăranilor față de răsculați. Nu pricepeam de ce nu îi susțineau. Răsculaţii luptau pentru  binele lor.  Oricum, impactul cărții asupra imaginației mele de copil a fost formidabil. Mi-a stârnit curiozitatea şi am început să caut şi alte cărţi poloneze. Următoarea a fost „Culorile luptei” de Moczar…

–    Literatura poloneză, aşa cum te-ai convins ulterior, este extrem de bogată. Dar tu, Vali, cum ai ajuns în Polonia?

–        Şi plecarea mea a fost cu peripeţii. Am absolvit Liceul de cultură generală din Petroşani în 1972. Fratele meu, profesorul de matematică Ion Butulescu mi-a fost patru ani diriginte şi un exigent dascăl. Locuiam împreună şi trebuia să fac matematică cel puţin patru ore pe zi. Era o normă convenită.  Aveam rezultate bune la olimpiade; mă pregăteam temeinic pentru a studia matematica la Timişoara. Dar scriam deja poezie, reportaje şi aforisme, pe care le publicam în presa locală, care m-a primit cu braţele deschise. Profesorii mei de română susţineau că am talent literar, iar scrisul şi publicistica  mă fascinau. Visam să scriu cărţi, să lucrez într-o redacţie. Aşa că, brusc, mi-am schimbat planurile; am decis să rămân la Petroşani, devenind student la Institutul de Mine şi colaborator activ al ziarului local Steagul roşu. Pe-atunci, paradoxal, colaborările cu presa se plăteau împărăteşte. Întâmplarea a făcut că tocmai în 1973, când eu terminam primul an de facultate, Ministerul Învăţământului a acordat o bursă de studii la Academia de Mine şi Metalurgie din Cracovia. Media mare de la admitere şi din prima sesiune m-au ajutat la preselecţie. Examenul propriu-zis l-am susţinut la Politehnica Bucureşti. Am aflat cu groază că m-am calificat…

–        De ce „cu groază”?

–        Eram un tânăr visător, chinuit de ambiţii literare. Credeam că plecarea din ţară mă va rupe de limba română, cu urmări catastrofale asupra creaţiei mele. Aşa că, în ciuda calificării, m-am hotărât să nu mai plec…

–        Şi, totuşi, ai plecat…

–        Am plecat de frică. Când am anunţat conducerea Institutului din Petroşani că renunţ la Polonia, prorectorul Ilie Constantinescu a făcut o criză de nervi.  Cuvintele lui îmi sună şi azi în minte: „Nu ţi-e ruşine, bă, măgarule? Tu crezi că-ţi baţi joc de Ministerul Învăţământului? De ce te-ai înscris la concurs, dacă nu vrei să studiezi peste hotare? Tu ştii ce-nseamnă Cracovia, mă, pârlitule? E şansa vieţii tale… Ţine minte ce-ţi spun! Dacă nu pleci, eu cu mâna mea te exmatriculez. Te duci tu înapoi la tine la Preajba, să ai grijă de oi…”

–        Dur dascălul, şi la obiect…

–        Săpuneala aceea mi-a prins bine.  M-am hotărât să plec. Încă nu realizam că limba poloneză  mă va întregi literar.

–        Ce dreptate are Iorga, ne-a dat lumină, nu?

–        Polonia mi-a deschis porţi noi, inclusiv literare, devoalându-mi un univers liric original, de o bogăţie copleşitoare. Tot timpul îmi amintesc cu recunoştinţă  de atitudinea domnului prorector. Ca o concluzie, am renunţat la Timişoara din greşeală. Iar în Polonia m-am trezit dintr-o fericită întâmplare. Aşa e uneori în viaţă…

–        Primul meu contact cu Polonia a fost, desigur, Varşovia. Sincer să fiu, urbea respectivă m-a şocat –  aeroportul era o baracă. Mai era încă moloz pe străzi, în jurul Gării Centrale de azi, situată într-o groapă, totul era vraiște, N-am să uit niciodată că, în momentul în care am ajuns la un fel de cămin, împreună cu colegul meu, Călin Dan, totul mi s-a părut o ruină  în care trona Palatul culturii și științei, așa-zisul dar făcut polonezilor de Stalin. Un sofer de la Ambasadă îi spunea – cuiul lui Stalin  – după care el se ghida în oraș, Cred că îi mai purta numele tătucului. În studenție, am scris un reportaj pe tema respectivă pe care l-am publicat în țară în Viața studențească. Redactor șef era poetul Ion Stoian.

–        Când am ajuns eu prima oară în Polonia, Varşovia era reconstruită în mare parte. Pe 3 octombrie 1973 m-am deplasat la Lodz, unde, în cadrul Universităţii de acolo, funcţiona Institutul de limba poloneză pentru străini. Un complex modern, dotat cu săli de studiu şi un cămin enorm, cu standard de hotel, în care locuiau şi studiau cinci sute de tineri, din peste şaizeci de ţări. Acolo am urmat anul pregătitor, pentru însuşirea limbii.

–        Eu am ajuns în 28 septembrie 1960. La Lodz, cred că pe 1 octombrie. Am fost la deschiderea Anului Universitar. Două lucruri m-au uimit: profesorii în togi, și frumusețea studentelor. I-am spus colegului. Dane, astea o să ne înnebunească…  Și așa s-a întâmplat. La vreo câteva săptămâni am cunoscut-o pe Anka Wargocka. Ea era studentă la engleză. O blondă drăguță  din Pabianice, de o sensibilitate rară, De Ziua Morților, pe 1 Noiembrie, am fost cu ea la cimitir, am depus cu ea flori și lumânări la mormântul tatălui ei. Mort din câte am înțeles în blestemata Ucraină. Am fost uimit de pioșenia polonezilor. – Ai învăţat uşor poloneza?

–        Mai uşor decât m-am aşteptat, ţinând cont că nu ştiam o boabă ruseşte, limbile slave fiindu-mi total străine. Însă Institutul avea metodologie  bine elaborată, existau profesori specializaţi pentru chimie, fizică, matematică, totul cu predare în poloneză. Am nimerit într-o grupă cu sud-americani, arabi libanezi, doi yemeniţi, doi somalezi, un hindus, un israelian şi un palestinian. A fost o formidabilă experienţă de viaţă, care mi-a marcat profund mentalitatea şi atitudinea faţă de alte naţionalităţi. Învăţam împreună, jucam fotbal, şah, schimbam opinii. În sala de festivităţi era o pianină, la care mi-am etalat aptitudinile muzicale. Am crescut imediat în ochii tuturor. Să cânţi la pian în patria lui Chopin este o onoare şi un privilegiu. Trebuie să recunosc, după anul pregătitor stăpâneam totuşi slab poloneza. Locuiam în aceeaşi cameră cu un peruan zvăpăiat, Cesar Palacios de Jesus, pe care îl ajutam la matematică, dar vorbeam doar în spaniolă. Cu ceilalţi colegi din grupă conversam în engleză, franceză. Profesorii ne rugau să nu facem asta. Însă nouă ne venea mai uşor decât în poloneză…  De la Lodz am mers la Cracovia…

–        Ai fost un norocos. Cracovia e un oraş fabulos, ca istorie şi civilizaţie. Marele nostru istoric Nicolae Iorga a preţuit mult Cracovia. În 1923, Iorga a fost ales membru de onoare ai Academiei de Știință de la Cracovia. Academicianul român va fi invitat al statului polonez în iunie 1924 pentru a i se înmâna înalta distincție. Cunoscutul orator a ținut sub cupola vechii Universități Jagiellone trei conferințe. Una despre artiști italieni în Țările Române și în Polonia, a doua despre viața și creația lui Mihai Eminescu, a treia despre România cu prezentarea de pe diapozitive a unor imagini color autochrome. În Memorii va consemna lapidar: „Foarte mult public, foarte înțelegător și călduros” . Nu se cunoaște conținutul exact al niciuneia dintre alocuțiuni. Curioși am fi dacă o fi expus vreuna dintre tezele sale cu privire la Eminescu precum: „expresia integrală a sufletului românesc”, sau pe cea cu privire la realizarea „celei mai vaste sinteze făcută de vreun suflet de român”? Peste un an, eruditul de la Vălenii de Munte va publica, în colecția Biblioteca pentru toți, însemnările sale din această călătorie, sub titlul Note polone – un volum cordial sub forma unor însemnări și reportaje despre ceea ce însemna Polonia renăscută. În cărțile de memorialistică găsim evocarea despre întâlnirea avută cu mareșalul Poloniei, Józef Piłsudski, în conacul Milusin de la Sulejówek. Toate sunt capitole de istorie…  de istorie cordială.

–       Iorga este şi azi un scriitor viu în spaţiul cultural polonez .  Aşa cum bine ştiţi, aforismele şi cugetările sunt foarte populare şi citite în patria lui Stanislaw Jerzy Lec. Cugetările lui Iorga sunt prezente în toate antologiile de gen, dar şi răspândite prin ziare, reviste…

–     La Botoşani, primul dascăl de istorie al lui Iorga a fost Tokarski, polonez de origine, fost luptător în insurecţia din 1863, care i-a insuflat o dragoste aparte față de țara sa și de trecutul polonez. Când zorii eliberării Poloniei au apărut spre sfârșitul Primului Război Mondial, chiar dacă păreau a fi destul de nebuloși, Iorga a scris și a publicat în Neamul Românesc cel mai frumos imn la adresa steagului polonez (alb-roșu), înălțat de militarii polonezi chemați la arme sub comandă țaristă și care se aflau printre trupele rusești staționate la Galați. Nu există un text similar, atât de înflăcărat în publicistica altor țări. Un veritabil imn la adresa steagului polonez și al bărbăției poloneze în lupte: „La Galați s-a ridicat steagul polon, al vulturului alb care a biruit de atâtea ori crucea de pradă a Teutonilor și a păzit Răsăritul întreg – și cel rusesc și cel românesc – de cucerirea germană. El a fâlfâit mândru și liber, aclamat cu entuziasm de nobilii soldați în arme cu ochii plini de lacrimi la vedenia țării lor ieșite din mormânt. Și a găsit de la început un tovarăș în steagul României, care și el s-a zbătut și se zbate încă pe atâtea câmpuri de mucenicie ale poporului înfățișat de dânsul. Unul lângă altul în frățească apropiere, ele ne-au anunțat nouă o garanție de viitor pentru poporul nostru chinuit și sacrificat: un vecin de care ne leagă atâtea tradiții mai vechi, pe lângă elemente esențiale în sufletul însuși al acestor două națiuni, de o gingașă simțire, de o pornire devotată către ideal, de un adânc despreț față de sila copleșitoare a materiei brute. Acest steag polon noi îl cunoaștem. El a fost multă vreme ascuns în casele noastre, atunci când, la capătul unei revoluții nenorocite, el era urmărit împreună cu ultimele rămășițe sângerate ale apărătorilor săi, cărora noi li-am deschis larg, cu tot riscul nostru, ce nu era mic, porțile unei frățești ospitalități. Între patru pereți românești a stat el, păzit cu sfințenie pentru ziua cea mare care trebuia să vie, și o știu Polonii cari în muzeul din Svițera au între chipurile luptătorilor și martirilor lor și chipul ocrotitor dezinteresat al lui Cuza-Vodă”. Ştii că şi Eminescu a fost la Cracovia?   

–        V-am citit eseurile pe această temă. Eminescu, supărându-l pe Maiorescu, a părăsit Berlinul în sep­tembrie 1874. Dorea să viziteze orașul lui Kant, Konigsberg, care acum se cheamă Kaliningrad…

–        Exact. Luceafărul a călătorit prin Silezia, ajungând  la Cracovia, în acea „Roma slavă”, cum îi spunea acestei urbe medievale Mickiewicz. Mai mult, aici dorea să studieze documente istorice din Arhiva orașului. Aflând că directorul instituției a început publicarea acestora va renunța. Iată cum, romanticul român devine în materie de studiu arhivistic în relațiile cu Polonia un predecesor al marilor istorici Hașdeu, Bianu și Iorga, iar mai târziu P. P. Panaitescu, Nandriș, N. Mareș și Corfus, cei care pur și simplu le-au „defrișat”. În continuare, poetul s-a oprit la Lvov,  unde a vizitat Biserica Moldoveană /Wołoska/, ridicată de Vasile Lupu /1634-1653/, cu altarul ei impunător și cu bourul moldovean pe frontispiciu, despre care nimeni azi nu se mai interesează. Nu avea de unde să știe că aici  viețuia și preda la Conservator pianistul și compozitorul Carol Miculi, fost elev al lui Chopin. Eminescu ajunge la Iași, unde publică, în noiembrie 1874, în „Convorbiri literare”, poemul Împărat și proletar.

–     Eminescu a conceput atunci valorosul „manuscris polonez”.

–         „Manuscrisul polonez” şi nu numai. Amintim că alături de acesta găsim și alte însemnări istorice cu privire la „Comitatul Unedoarei, despre Uniad Ioan, Uniad Matei, Timur-Lenk, Ungaria istorică, Ungaria geografică, Scanderbeg, Osmanii, Transilvania, Făgăraș, Maramureș și Noua Romă”, în total cca 70 de file. Mai mult ca sigur, în cazul Poloniei lucrările de referință studiate de poet și după care și-a făcut notițele au fost lucrări germane. Se știe că în acele timpuri, partea de vest a Poloniei se afla sub stăpânire germană, aceasta după cele trei dezmembrări din 1773, 1792 și 1795, înfăptuite de Rusia, Prusia și Austria. Urmările a ceea ce s-a pe­trecut atunci le regăsim formulate de sensibilul poet, într-un alt manuscris al său (2262), unde Eminescu emite o frază nemuritoare și ea, trecută cu vederea de specialiști: „Când simte cineva bătaia inimei polone, când simte sufletul național îmbălsămat de poezie, îndu­ioșat de muzică, atuncea lumea are voie a-l taxa de nebun, dacă el ar susține de exemplu că Polonia e pe moarte sau că va muri. Se poate oare să moară corpul națiunei când sufletul ei trăiește?” S-o fi gândit oare Eminescu la romanticii polonezi, s-o fi gândit la Chopin, atunci când a pus pe hârtie fraza de mai sus? Peste câțiva ani numai, la 1879, Miculi, discipolul lui Chopin amintit mai sus, va publica pentru prima dată în lume operele maestrului său, la Leipzig. Opusul respectiv rămâne până în zilele noastre ca un inestimabil material de referință pentru chopinologii de pretutindeni. Dar să revenim la prima ta călătorie la Cracovia…

–        Îmi amintesc că la 29 septembrie 1974 veneam cu trenul de la Bucureşti la Varşovia. Trebuia să ajung la Lodz, să-mi iau actele necesare pentru Cracovia. Trenul a oprit mai mult la Lvov…

–        Iorga îi spunea Lemberg, Eminescu la fel.  Pentru că are o încărcătură emoțională, deseori și mie îmi place să-i spun Lemberg.

–        Vechea denumire românească a oraşului polonez era Liov. Acum i se spune Lviv şi în Ucraina e riscant să-i spunem altfel. Acolo naţionalismul a atins cote de neimaginat. Oraşul e împodobit cu o superbă statuie a lui Stepan Bandera, mentorul fascismului ucrainean, la doi paşi de Wolyn, locul unde  banderiştii au măcelărit 150.000 de civili polonezi. Cei doi geniali botoşeneni foloseau denumirea germană, Lemberg fiind capitala provinciei austro-ungare Galiţia. La  Lemberg şi-a trăit ultimii ani  şi a fost înmormântat Ion Budai Deleanu. Acolo a fost detaşat o vreme şi tânărul ofiţer ardelean Janos Bolyai, descoperitorul geometriei neeuclidiene. În 1919 Lemberg a redevenit oraşul polonez Lvov, aşa cum i se spunea şi pe vremea cronicarilor. Şi aşa a rămas până ce Stalin, în baza  criminalului Pact Molotov – Ribbentrop,  l-a răpit, făcându-l cadou Ucrainei, la pachet cu provinciile româneşti Bucovina de Nord, Herţa, Maramureşul de Nord şi sudul Basarabiei. După război, Pactul criminal a fost denunţat, ipocrit şi formal, dar pământurile răpite n-au mai fost restituite păgubaşilor.  Dar eu, în septembrie 1974 nu mă gândeam la toate aceste aspecte. Admiram  clădirea gării Lvov de la fereastra vagonului. Fiind în tranzit, nu aveam voie să cobor  pe peron, de unde soldaţi înarmaţi monitorizau trenul. Vremuri sovietice. Au urcat ceva călători. Ucrainenii însă nu aveau locuri în vagoanele pentru Polonia. Aşa că tot singur trebuia să călătoresc. Deodată, uşa compartimentului s-a deschis şi a intrat zâmbind o tânără deosebit de frumoasă. A salutat  respectuos, întreabându-mă dacă poate lua loc în compartiment. A fost rândul meu să zâmbesc, invitând-o să se aşeze. Am ajutat-o să-şi pună sus bagajele. Fiind doar noi doi, am intrat repede în vorbă. După accent, şi-a dat seama că sunt străin. S-a prezentat. Mi-a spus că o cheamă Teresa Podgorska, e poloneză, locuieşte la Varşovia. Însă s-a născut la Lvov, unde are  rude şi le vizitează în fiecare vacanţă. În replică, i-am spus şi eu povestea mea, de bursier al statului român. Că merg la Lodz, după acte, pentru a-mi putea continua studiile la Cracovia. Teresa studia la Varşovia, la Academia de Ştiinţe Economice. Mi-a povestit multe despre oraşul ei. După vreo şase ore de conversaţie eram buni prieteni. N-am putut schimba adrese pentru că eu nu ştiam unde voi locui. Mi-am notat atent adresa ei. Ajunşi la Varşovia, nu m-a părăsit. M-a condus până la peronul de unde urma să iau trenul spre Lodz. Înainte de a urca în tren, a scos din rucsacul ei două sandvişuri şi câteva mere. Am încercat să refuz politicos, dar ea a insistat, spunându-mi că, ajungând acasă, nu-i mai trebuie. Am acceptat şi mi-au prins tare bine, câteva ore mai târziu.Ne-am luat rămas bun. Am sărutat-o pe obraz, timid. Şi i-am spus că-i voi scrie.

–        Vali dragă, nu faci altceva decât să-mi întărești convingerea. Ce suflete au polonezele. Și ce mame sunt…. Emoţionantă evocarea ta. Voi reveni asupra acestui subiect. Aş vrea să ştiu cum te-au primit colegii polonezi…

–        Am simţit un amestec de curiozitate şi simpatie. Erau foarte atenţi cu mine. Parcă simţeau nevoia să mă ocrotească. Îmi vorbeau rar, ca să înţeleg. Mereu dornici să mă ajute. Mi-am găsit prieteni din primele zile.  Unul dintre ei a fost Staszek Cap, (se citeşte Ţap şi înseamnă ţap) cu care am rămas toată viaţa în excelente relaţii. Provenea din satul Lezkowice, de lângă Bochnia.  Sunt locuri descrise cu măiestrie de Jaroslav Hasek, în  Peripeţiile bravului soldat Sveik. Staszek avea motocicletă şi ajungeam frecvent la el acasă. Mergeam la pescuit de cleni pe Rabka. Acolo am văzut cum arată Polonia rurală, necolectivizată, bogată şi prosperă, în contrast cu satele noastre  „cooperativizate”.  M-a frapat libertatea de care se bucurau studenţii polonezi. În cămin era lume multă; Cracovia găzduia pe-atunci 70.000 studenţi.  Noi, străinii eram cazaţi separat, câte doi sau trei într-o cameră, beneficiam de confort sporit.  Polonezii erau mai înghesuiţi. Dormeau câte şase în cameră, în paturi suprapuse. Ba mai aveau şi câte un „valet”, adică un coleg care nu prinsese loc în cămin, dar era lăsat să doarmă şi el, clandestin, pe un pat pliant sau pe o saltea pneumatică.  Dar camerele studenţilor erau vesele, împodobite cu fel şi fel de simboluri politice, care de care mai comice. Staszek avea deasupra patului o stea cu cinci colţuri, făcută din sârmă ghimpată, vopsită cu roşu. La orice petrecere studenţească, fără teamă, se cânta un repertoriu antisovietic impresionant…  Cântecul  preferat era „Nu vom ceda niciodată Lvovul Uniunii Sovietice” pe care l-am învăţat şi eu din primul an, asigurând şi acompaniament la chitară.  Trebuie spus că şi profesorii, la cursuri şi seminarii, făceau glume incredibile pe seama sistemului politic. Nu existau repercursiuni, nimeni nu se temea.

–        Și eu am fost frapat de curajul și de spontaneitatea lor. La  manifestarea de 1 Mai de la Lodz, de pe lunga stradă Piotrkowska, unul din colegii polonezi a început să strige de unul singur spontan: Tylko swieza margaryna daje zdrowie Gagarina – în românește zis – doar dacă e proaspătă, margarina îi dă sănătate lui Gagarin.  Renumitul cosmonaut abia se întorsese din prima  expediţie umană în cosmos. Era multă libertate.  Te-ai simţit vreodată discriminat?

–        Nu. Mă tratau ca pe o mascotă a grupei lor. E adevărat, şi eu mă străduiam să le fiu pe plac. Aduceam din ţară multe sticle cu coniac Zarea. Ziceam eu că scot un ban,  comerţul privat fiind pe-atunci înfloritor.  Dar mai toate sticlele au fost golite la  întâlnirile cu colegii. Erau tare curioşi: doreau să le vorbesc despre România. M-am luptat din greu cu prejudecăţile poloneze, referitoare la romi.  Erau câteva subiecte inevitabile: Dracula, Ceauşescu, Ilie Năstase, romii. Trebuia să le ţin piept. Cel mai tare mă supăra treaba cu romii. Mă întrebau dacă e adevărat, că romii provin din România? Că românii sunt romi? Că România e patria romilor? Etc. Mai aveau o poveste neplăcută, pe care am găsit-o şi în presa interbelică.  Cică,  în 1935, la funeraliile mareşalului Pilsudski, România a trimis o gardă de onoare, cu bocanci numai petice. Şi, pentru a salva situaţia, polonezii i-au încălţat pe români cu cizme de-ale lor…

–        O aberație, și o minciună sfruntată. Știi că eu am scris o monografie despre Mareșal. El a iubit nespus de mult România. Avea un cult pentru Regina Maria, Și-a petrecut șase săptămâni pe meleagurile noastre. A luat la pas toate localitățile românești importante. A pus la cale cu regina să mărite pe una din  fiicele sale cu prințul Nicolae. Mai mult, l-a invitat și tratat cu mare demnitate la Varșovia în 1930. În monografie am înserat poza respectivă. Când s-a convins cu ce poamă are de-a face, Mareșalul a renunțat.El știa foarte bine și ce poamă e Carol al II-lea. Doamne,  ce scorneli nedemne, rușionoase la adresa bravilor soldați din Fălticeni, unde aceștia staționau. Comandantul lor era Prezan. Îți dai seam ce instrucție făcea cu ei. Câtă parșivenie stă uneori în mintea unor ignoranți.  Există un film documentar memorabil, care demonstrează demnitatea oștenilor români din batalionul ce purta numele Mareșalului. Văd în asta o mare credință. Un batalion asemănător a existat și în Polonia, la Poznan. A purtat numele lui Carol al II-lea. L-a și vizitat în 1938, când s-a hotărât,  pe bază de reciprocitate, ca misiunile diplomatice din România și Polonia să fie ridicate la rang de ambasadă. Cum totdeauna monarhul avea mână proastă în a-și alege colaboratorii, l-a numit pe Franasovici. Un mare șnapan și un mincinos. Cabinetul Ministerului de Externe polonez, îl trăgea întruna pe sfoară. Titulescu – care ținea la bunul mers al relațiilor reciproce a vrut să îl retragă. Beck s-a opus cu o vehemnță acerbă. Deci te-ai înţeles bine cu colegii tăi de grupă…

–        Încercam să nu-i contrazic prea tare. Eu eram singur şi jucam în deplasare, iar ei, pe teren propriu. Duceam abil vorba despre problema tezaurului polonez, evacuat în 1939, prin România, lucru pe care ei îl ştiau din şcoală şi îl apreciau în mod deosebit.

–        Primul an de studii peste hotare este de obicei cel mai greu. Cum te-ai descurcat?

–        N-am avut dificultăţi cu limba. Cel mai greu examen a fost cel de ştiinţe sociale. A trebuit să învăţ economia politică a socialismului în poloneză. În rest, m-am descurcat. Stăpâneam bine materiile de bază. În România  primisem diplome olimpice şi, spre deosebire de colegii polonezi, eu făcusem un an de studii în ţară. Îmi amintesc o întâmplare hazlie de la  seminarul de matematică. La tablă, profesorul Smialek (în poloneză , Curajosul), ne demonstra derivabilitatea unei funcţii într-un punct critic. I-am spus colegului de bancă Staszek, în şoaptă, că profesorul greşeşte. Ăluia atâta i-a trebuit. S-a ridicat în picioare şi a zis, râzând: ”Domnule profesor! Colegul nostru din România susţine că demonstraţia dumneavoastră e greşită…”. S-a făcut linişte. Simţeam privirile tuturor îndreptate spre mine. Îmi venea să intru în pământ de emoţie. Profesorul m-a privit atent şi m-a chemat la tablă, să-mi susţin cele afirmate. Am pus mâna pe cretă, arătând că avem de-a face cu un punct unghiular, limita la stânga fiind diferită de cea la dreapta. Funcţia nu poate fi derivabilă, pentru că nu e continuă…

–        Şi cum s-a încheiat disputa?

–        Neaşteptat. Profesorul mi-a strâns mâna binevoitor şi a zis: „Dragi studenţi! Colegul nostru din România are dreptate…”.  Profesorul acela a fost un mare domn. Foarte competent, dar atunci a avut o scăpare. Nu s-a supărat. De-atunci, de câte ori ne vedeam, îmi zâmbea.  Nu pot să trec peste un aspect esenţial: respectul profesorilor de aici faţă de studenţi. Pentru mine era o noutate şocantă. Totdeauna ne vorbeau frumos, cu „domnule”. O bună parte din examene erau orale. Profesorul te invita la el în birou, îţi oferea un scaun, te întreba dacă nu vrei un  pahar de ceai. Nu trăgeam bilete. Te plimba prin toată materia, să vadă gradul în care ţi-ai însuşit cursurile predate.

–        Da, așa erau profesorii polonezi. Nu erau formaliști, tipicari ca cei români. Noi am avut în ţară, la filosofie, unul Gulianu, pe care l-am botezat Nulianu. Cred că în perioada aceea te-am cunoscut. Îmi amintesc vag întâlnirea respectivă.

–        Eu reţin perfect acel moment.  În 1975 ne-am văzut prima oară la Cracovia. Dumnezeule, asta a fost acum cincizeci de ani! Eraţi ataşatul cultural al Ambasadei noastre şi v-aţi întâlnit, după sesiunea de iarnă, cu studenţii români din Cracovia, printre care eram şi eu. Era un fel de inspecţie…

–        Sincer, cum ai perceput întâlnirea?

–        V-am simţit exigenţa, dar şi căldura.  Eram câţiva tinerei români, cu plete cam lungi pentru normele din patrie, speriaţi oarecum de neaşteptata  noastră aventură poloneză. V-aţi uitat atent în carnetele noastre studenţeşti, ne-aţi lăudat pentru notele maxime. Dar pentru puţinele note mici ne-aţi criticat, amintindu-ne că statul român ne plăteşte burse republicane, de vreo cinci ori mai mari ca ale studenţilor polonezi, cam cât un salariu de muncitor la noi în ţară. Comparaţia aceea m-a marcat  şi m-a motivat până la absolvire.  Reproduc textual îndemnul Dv. final: „Băieţi, puneţi burta pe carte! În ţară, unii oameni muncesc  din greu pentru ca voi să aveţi bani buni de bursă. Statul nu v-a trimis aici la băi!”

–        Exigenţa era normală.  Procesul de recrutare a studenţilor români trimişi la studii peste hotare era complicat şi pretenţios . Erau aleşi cei mai buni dintre cei mai buni.  Se făcea asta din două motive. Studiile într-o altă limbă, departe de ţara ta,  nu sunt uşoare. Apoi mai era şi treaba de imagine…

–        Aceasta a fost şi percepţia noastră. Toţi aveam rezultate excelente în primul an, studiat în România, inclusiv la examenul de admitere. La Cracovia, am „recidivat” cu toţii. Fiecare student român era cel mai bun în grupa lui. Odată, un bătrân profesor cracovian, uimit de rezultatele foarte bune ale studenţilor noştri, m-a întrebat: „Domnule, dragă! Acolo în România toţi studenţii sunt aşa deştepţi, ca cei trimişi la studii în Polonia?” Întrebarea m-a umplut de mândrie.

–        Te-ai simţit vreodată tratat cu indulgenţă de profesori, fiind străin?

–        În general, profesorii erau mai pretenţioşi cu studenţii străini, decât cu polonezii. Îmi amintesc de profesorul Korta, care mi-a răscolit toate cunoştinţele înainte de a-mi da nota maximă la examenul de chimie.  Am reţinut şi ce mi-a spus în final: „Domnule student! Eu cu dumneata trebuie să fiu foarte exigent. Peste câţiva ani, dumneata te vei întoarce, ca specialist, în ţara dumitale. În România, dumneata vei fi ambasadorul şcolii poloneze. Cum să nu fiu exigent cu dumneata, domnule student?” . Aşadar, înţelegeam situaţia, inclusiv scopul vizitei Dv la Cracovia.

–        Deci n-am fost rău cu voi?

–        Dimpotrivă. Întâlnirea a fost benefică. Eu am prins curaj şi v-am cerut chiar permisiunea să merg în vizită în URSS şi Germania (de Răsărit, desigur). Am şi precizat pentru ce. Doream să văd Muzeul Ermitaj din Leningrad  şi Galeria  de Artă din Dresda. Mi-aţi explicat că aşa ceva este posibil, dar trebuie să am note şi mai mari.

–        Interesant.  Nu-mi amintesc asemenea detalii…

–        Pentru mine au fost foarte importante. Urmându-vă sfatul, am început să studiez metodic, hotărât să închei sesiunea cu note maxime. Şi aproape că reuşisem. M-am poticnit la examenul de mecanica  fluidelor  – „puntea suspinelor” la facultatea de minerit. Materie grea, necesita un bagaj matematic temeinic. Examinator era temutul profesor Adolf  Trzaska.  Cine lua acest examen, se putea socoti deja absolvent. Profesorului i-au plăcut răspunsurile mele.  M-a privit satisfăcut, pe deasupra ochelarilor, şi mi-a dat calificativul „bine”. A făcut ochii mari, văzând nemulţumirea mea evidentă. L-am rugat respectuos să mă reprimească pentru mărirea notei.  M-a liniştit, spunându-mi că nici el nu cunoaşte mecanica fluidelor de nota maximă… Oricum, notele adunate au făcut o bună impresie. Şi Dv. v-aţi ţinut promisiunea. Ambasada noastră mi-a aplicat în paşaport vize de ieşire pentru URSS şi Germania…

–        Şi te-ai dus singur la Leningrad?

–        M-am dus cu prietena mea, Teresa Podgorska, poloneza de care v-am vorbit. Se născuse la Lvov, repatriinu-se odată cu familia, la sfârşitul anilor 50. Ea avea rude în URSS. Am fost mai întâi la Lvov. Apoi la Moscova. După care, timp de zece zile am vizitat Leningradul, în iunie, perioada superbă a „nopţilor albe”. Pentru poetul din mine a fost ceva de vis… Trei zile am consacrat vizitării muzeului Ermitaj. Leningrad e magnific. O adevărată Veneţie a Nordului.

–      Acum îi spun Sankt Peterburg…

–       Au revenit la denumirea iniţială: Oraşul lui Petru cel Mare. Dar denumirea regiunii a rămas neschimbată: Leningrad Oblast. Ultima dată am fost acolo în 2003, când mi s-a lansat cartea de aforisme în limba rusă. Ruşii nu scuipă peste propria lor istorie, în funcţie de conjunctura  politică, aşa uşor cum o facem noi…

–        De ce s-a repatriat familia Teresei?

–        Am discutat mult acest aspect, cu părinţii ei. După război, polonezii din Ucraina erau puternic marcaţi de crimele banderiste. Tatăl Teresei, Boleslaw Podgorski,  era originar din  Zytomierz, aproape de masacrul de la Wolyn. A avut noroc: familia sa tocmai fusese deportată de Stalin în Siberia.  Asta i-a salvat. Dar multe rude ale lor au fost măcelărite, cu furci şi topoare, de către fasciştii ucraineni, în iulie 1943, în ceea ce  s-a numit „epurarea etnică” a zonei. După război, s-a vorbit de pace şi prietenie între polonezi şi ucraineni. Însă, după ce văzuseră atâtea atrocităţi în anii 40, polonezii din vestul Republicii Sovietice Ucrainene se temeau de o nouă erupţie a naţionalismului. Au preferat să vină în Polonia.

–        Tatăl Teresei a luptat în război?

–        Toţi deportaţii au fost mobilizaţi. Era  şansa lor de „reabilitare”. Boleslaw Podgorski a fost pilot în armata sovietică, A scăpat cu viaţă în mod miraculos. Din clasa cu care a absolvit el liceul, a fost singurul care a supravieţuit. Toţi colegii săi au murit în război…

–        Repatrierea din URSS e un subiect interesant. Cum a decurs? Bănuiesc că te-a interesat din punctul de vedere istoric şi literar.

–        Făcuseră cerere la Lvov, din 1956, dar li s-a trântit uşa în nas şi au început şicanele. Un an mai târziu au primit, brusc, înştiinţare: aveau 48 ore să părăsească URSS. Dacă nu se încadrau, pierdeau acest drept. Aşa că au plecat în grabă, cu doi copii de mână, cu bunica Aniela şi câteva lucruri strânse în valize. Când au trecut frontiera, la Medyka, au coborât din tren, au îngenuncheat toţi cinci şi au sărutat pământul Poloniei. Mai întâi au fost dirijaţi la Wroclaw, unde Boleslaw a primit serviciu. Erau mari probleme cu spaţiul locativ. Locuiau mai multe familii în casa unui neamţ, care se repatriase şi el, nevoit să plece în Germania, săracul.  Copiii au mers la şcoală.  Aş relata aici o întâmplare  tragi-comică: Wiktor, băiatul cel mare era în clasa a III-a. Învăţătoarea poloneză, conform programei, le explica elevilor ce viaţă frumoasă au copiii din Uniunea Sovietică. Atunci Wiktor s-a ridicat, strigând: „Tovarăşa învăţătoare! Nu e adevărat!  Eu am trăit acolo! Nu e adevărat!”. Bineînţeles, părinţii au fost chemaţi la şcoală pentru a fi instruiţi ideologic. Era perioada grea a îndoctrinării. Odată cu venirea la putere a lui Gomulka, comunismul polonez a căpătat o faţă umană. Iar pe vremea lui Gierek, s-a umanizat şi mai mult.

–     Cum ai descrie comunismul polonez, comparativ cu cel românesc?

–      Erau deosebiri radicale. În primul rând nu exista un cult al personalităţii, ca la noi. Liderii Poloniei anilor 70 (Gierek, Jaroszewicz, Jablonski) erau oameni modeşti. Apoi modul lor de producţie era complet diferit de al nostru. Sigur, marea industrie era cu capital de stat. Însă agricultura privată a schimbat benefic aspectul satelor poloneze. Majoritatea serviciilor erau private: taximetre, ateliere de reparat, mici prăvălii, cabinete medicale . Mi-aduc aminte că în 1977 am avut o angină rebelă. M-am dus la cabinetul privat al doctorului Szymanski. Consultaţia costa 300 zloţi, echivalentă cu trei dolari americani, după cursul la negru. Păreau bani puţini, dar în magazinele PEWEX, cu trei dolari luai trei sticle de vodcă Zytnia.  Fusesem şi la medici din spitalul de stat, dar am zis să încerc şi la privat. Doctorul m-a întrebat cine sunt şi de unde vin. M-a pipăit şi m-a chestionat o jumătate de oră, după care mi-a scris o reţetă lungă (care s-a dovedit salvatoare pentru gâtul meu). La plecare am scos banii pregătiţi. S-a uitat la mine, binevoitor şi mi-a zis; „Păstrează-ţi banii, domnule student. Dumneata înveţi în ţară străină, Cracovia e oraş scump. Sigur o să ai nevoie de ei, cu altă ocazie…”. Gestul său m-a impresionat…

–       Da. Comunismul lor a fost mult mai uman. Când sovieticii le-au cerut şi lor să colectivizeze agricultura poloneză, au avut tăria să se opună.  Dar în multe alte probleme, poziţia lor a consonat cu a Moscovei. Spre deosebire de România, care după 1965, s-a îndepărtat clar de Moscova…

–       Într-adevăr, comuniştii români s-au distanţat de  sovietici, dar au făcut o greşeală mai gravă: au demarat un cult jenant al personalităţii, apropiindu-se de modelul nord-coreean.  Inflexibili, dogmatici, triumfalişti, suspicioşi şi duri au devenit în final oaia neagră a lagărului socialist, refuzând cu tenacitate orice fel de reformă. Nu s-au trezit din euforia propriei propagande nici atunci când Zidul Berlinului a căzut. Dimpotrivă,  comuniştii polonezii au înţeeles că a venit vremea schimbărilor. Permiţând înfiinţarea sindicatului liber „Solidaritatea” în 1981 şi-au semnat, conştienţi, propriul certificat de deces.  Însă în perioada grea de la începutul tranziţiei s-au implicat în promovarea reformei.

–     Ca student, ai simţit lipsa banilor în Polonia?

–      Nu. Aveam bursa republicană, de 2200 zloţi, plătită de Bucureşti. Bursa poloneză a colegului Staszek era de cinci ori mai mică. Apoi am învăţat repede prima lecţie a economiei de piaţă; comerţul turistic, privit cu indulgenţă în Polonia, dar înfierat la noi cu pejorativul „bişniţă”. Toţi studenţii români, când veneau în ţară aveau valizele burduşite cu fel şi fel de  mărfuri care lipseau în România : lămpi de televizor, gulere de vulpe argintie, rujuri, câte un radiocasetofon „Unitra”,  blugi, ţigări Kent, Mallboro etc.  La noi se vindeau ca pâinea caldă. Trebuia doar să ai grijă să nu te vadă miliţia…

–        Vameşii români nu vă făceau probleme?

–        Închideau şi ei ochii. Ştiau că suntem studenţi. Îşi alegeau câte ceva, ca amintire. Când ajungeam acasă vindeam totul rapid. Şi scoteam bani buni…

–     Mi-aduc aminte. Şi pe vremea mea studenţii se ocupau cu micul negoţ. Autorităţile poloneze nu păreau deranjate de aceste practici „capitaliste”.  Ce aduceaţi din România în Polonia, în scop comercial?

–      Cel mai profitabil era coniacul Zarea. Dar nu puteai sări calul. Maxim doi litri.  Traficul cu alcool în Polonia era atent controlat.  Dezavantajul coniacului era altul. Nu apucam să-l vând. Când mă revedeam cu colegii polonezi, sticlele se goleau, una după alta. Eu puneam coniac la bătaie. Ei aduceau pâine, untură topită cu ceapă la borcan, hering marinat, plus o chitară. Şi petreceam aşa, foarte frumos. Când eşti tânăr nu-ţi trebuie prea multe pentru fericire.  Din România mai aduceam cafea boabe şi salam de Sibiu. Din păcate, după 1976, aceste articole erau tot mai greu de găsit pe piaţa noastră. Cei mai curajoşi, nu-şi pierdeau vremea cu mezeluri, Cumpărau dolari de la studenţii străini din Bucureşti. În Polonia aveau mare căutare, iar profitul era ameţitor. Dar, cum am spus, trebuia să ai curaj. În România, dacă te prindeau cu dolari, aveai dosar penal garantat. Inclusiv rechemarea în ţară.

–      Ai avut vreodată necazuri cu miliţia poloneză?

–      În general, mi-am văzut de treabă, deci nu le-am dat ocazia. Mi-aduc aminte, odată, după un examen luat m-am dus cu colegii la bere. Căutam soluţia cea mai ieftină. Am luat sticle de bere din magazin şi ne-am dus  pe malul Wistulei, sub castelul Wawel.  Acolo ne-am găsit noi să bem bere. Era un peisaj superb şi era mult mai ieftin ca la bar. Când  ne era lumea mai dragă, a apărut o patrulă de miliţie. Ne-au legitimat. Apoi ne-au amintit că nu avem voie să bem în parc.  Dar nu ne-au amendat. Ne-au dat cinci minute să ne terminăm berea şi să părăsim zona, luând şi sticlele goale cu noi.  În Polonia şi miliţia era mai amabilă ca a noastră.

–         Miliţia poate. Dar securitatea şi la ei a făcut victime. Şi nu puţine.

–        Am cunoscut un asemenea caz. Eram în anul III, iar pe la mijlocul lunii mai 1977, studenţimea cracoviană sărbătorea Juvenalia, Cum bine ştiţi, era ceva extraordinar, expresia unei libertăţi greu de imaginat în lumea comunistă.  Juvenalia din acel an a fost inexplicabil îndoliată de moartea studentului Stanislaw Pijas, de la Universitatea Jagellonă, situată foarte aproape de facultatea mea.  Oficial s-a spus că studentul a căzut pe scări, urcând spre locuinţa sa, dar faţa sa masacrată arăta că a fost omorât. Pijas era membru KOR (Comitetul de Apărare a Muncitorilor), pe-atunci, structură ilegală. Deşi autorii crimei n-au fost niciodată găsiţi, bănuiala cade pe securitate, care îi mai trimisese studentului ameninţări.

–        Au fost vremuri interesante. Ştiu că ai venit la mine să îmi ceri un document, că vrei să te însori cu o poloneză. De Teresa era vorba?

–        Da. Teresa era la Varşovia, eu la Cracovia. Am călătorit mult împreună, în Polonia şi în întregul „lagăr socialist”, inclusiv în România. Transportul cu trenul era aproape gratis. Atunci ne-am hotărât să rămânem, oficial, împreună. Am cerut acordul necesar…

–        Şi eu, cumva te-am refuzat…

–        N-a fost un refuz. Mi-aţi explicat că acordul se obţine la Bucureşti, nu la Ambasadă. Însă mi-aţi sugerat să mă mai gândesc…

–        Află acum de ce am făcut-o. Personal, la prima mea întâlnire cu atașatul cultural la Ambasada română, Vasile Ileasă, fost student la Kiev, mi-a spus: vezi că polonezele au sucit capul multor români. Dacă o vei face te razi de șansa pe care o ai de-a sluji în diplomație și pentru care ai fost trimis. Și eu m-am îndrăgostit, după vreo lună sau două, asta în primul an de studii, la Lodz, de Anka Wargocka, pe care o mai port încă în suflet – cum am descris mai sus cu lux de amănunte. Că te-am refuzat – cum ai bănuit – eu mi-am zis – atunci – că te ocrotesc. Știu că nu mi-ai urmat sfatul, și bine ai făcut.

–        Aflasem că prin căsătoria cu o străină îmi închid unele porţi ale carierei ulterioare. Dar nu am renunţat. După doi ani de aşteptare, autorităţile de la Bucureşti mi-au dat acceptul. Teresa m-a urmat în România. Împreună cu fiul nostru, Lucian (născut la Varşovia, în 1978) ne-am stabilit la Petroşani. N-au fost ani uşori, dar, tineri fiind, n-am simţit greutăţile. Anii aceia frumoşi au trecut prea repede, ca o boare de vânt…

–        Cum te-ai reintegrat la întoarcerea în ţară?

–        Destul de greu. România noastră era tot cea pe care o lăsasem. Ipocrizie, fanfaronadă patriotică şi multe lozinci. Oamenii vorbeau altfel decât gândeau.  La serviciu simţeam teama unor şefi, că fiind „produs de import”, s-ar putea să le iau locul. Am simţit răceala şi neîncrederea autorităţilor. Deşi absolvisem Academia din Cracovia cu rezultate de excepţie, nefiind membru de partid n-am putut avansa în ierarhia profesională.  Am făcut demersuri pentru a intra în partid, dar am fost refuzat din cauza cetăţeniei soţiei. Aşa erau legile pe-atunci.  Când veneam cu soţia la Bucureşti, trebuia să plătim două camere la hotel. Camera ei costa de cinci ori mai mult decât a mea, deşi în ambele era la fel de frig. Pentru străini erau alte tarife. Se invoca o lege care nu permitea ca un român să fie cazat în aceeaşi cameră cu un străin. Pentru ei, certificatul de căsătorie nu avea importanţă. Făceau astfel presiuni, ca soţia să renunţe la cetăţenia poloneză. Dar ea nu a cedat şi nici eu nu i-am sugerat aşa ceva.

–         Dar pe tărâm literar n-ai simţit oprelişti în ţară.

–        La început a fost o perioadă benefică pentru scrisul meu. Am publicat multă poezie şi mai ales aforisme, atent selectate, în mai toate revistele literare ale ţării. Cu aforisme mi-am câştigat simpatia unor nume mari din literatura noastră: Geo Bogza, Marin Sorescu, Adrian Păunescu au scris frumos despre mine. Şi criticii au fost binevoitori, iar regretatul Alex Ştefănescu a descris aforistica mea (inclusiv în monumentala sa Istorie a literaturii române contemporane) cu un entuziasm neobişnuit pentru lumea scorţoasă a criticilor.  Publicam şi traduceri din poezia Poloniei, pe unde mai găseam loc, Dv. fiind de departe cel mai prolific traducător  de literatură poloneză al acelor vremuri.  Mie, ca inginer, mi s-a cerut mai mult traducere tehnică.  Poloneza era o limbă de mare interes pentru minerit. Iar eu mai vorbeam şi alte limbi. Am fost folosit intens în protocol, făcând de-a lungul anilor sute de deplasări peste hotare.

–        Era atât de vie colaborarea româno-poloneză în minerit?

–        După greva minerilor de la Lupeni, din august 1977, s-a încercat modernizarea mineritului Văii Jiului.  Trebuie spus clar. Greva aceea, pe care unii s-au grăbit să o califice drept anticomunistă, a avut doar revendicări sociale: pensii echitabile, condiţii de muncă şi de viaţă mai bune. Nu a cerut nimeni  schimbări politice. Pentru retehnologizarea mineritului, Polonia era partenerul ideal.  Zeci de specialişti minieri din Katowice au fost trimişi în Valea Jiului. Utilajele miniere poloneze  ajungeau la toate minele noastre de huilă. Existau patru traducători, dar nu făceau faţă. Au apelat şi la mine. Am acceptat pentru că munca de traducător mi-a plăcut totdeauna. Cunoşteam oameni noi şi interesanţi. Învăţam o mulţime de lucruri. Trebuia doar să fiu atent ce şi cu cine vorbesc. După grevă, zona era atent monitorizată de securitate.  Iar Polonia, după lansarea lui Lech Walesa, devenise periculoasă pentru ideologia vremii.

–        Ai simţit „monitorizarea”?

–        Directorul meu, Iosif Kelemen îmi tot spunea: „Vali, bagă-ţi minţile în cap! Ai grijă ce vorbeşti! Că sunt mulţi cu ochii pe tine…”, Dar eu eram tânăr şi necopt. Nu puteam să tac. Traduceam în română bancuri politice poloneze şi viceversa. Unele erau extraordinare, de antologie. Le adaptam corespunzător. Ştiam să-l transform pe Bulă în Masztalski, şi invers, la nevoie. Aveam mare succes la mesele de protocol româno-poloneze, începute  totdeauna cu vodcă Wyborowa şi terminate cu vin de Jidvei. Şi le arătam tuturor reviste poloneze, în care aforismele mele apăreau alături de caricaturi cu Lenin şi Stalin…

–      De ce le arătai?

–      Scriitorii sunt mereu dornici de afirmare. Apoi, începusem să mă simt complexat. Unii mă bârfeau, pe la spate, desigur. Scriitorul petrilean Dumitru Dem Ionaşcu (suflet bun, dar cam bârfitor)  răspândise zvonul că aforismele publicate de mine în ţară sunt copiate după autori polonezi!  În aceste condiţii, apariţia aforismelor mele în publicaţii de prestigiu din Polonia, alături de nume consacrate, ca Irzykowski, Boy Zelenski, Sztaudynger sau Stanislaw Jerzy Lec dovedea exact contrariul. Lucrurile au mers bine până în 1987, când mi s-a interzis să mai lucrez cu străinii; m-au făcut bibliotecar…

–        Te-a turnat cineva?

–        Directorii mei ridicau din umeri. Iar securitatea nu obişnuia să dea explicaţii. Polonezii de care mă ocupam ajutau şi ei cum puteau impotentul nostru comerţ socialist. Aduceau din ţara lor cafea, ţigări, medicamente, blugi etc. pe care le vindeau românilor, fără autorizaţie, se-nţelege. Iar eu, în loc să-i opresc, îi ajutam. Am găsit asta târziu, după  Revoluţie,  într-o notă informativă din arhivele CNSAS, „turnată”  cam în aceeaşi perioadă. Cine  cumpăra cafea adevărată în loc să bea nechezolul lui Ceauşescu nu era patriot. Iar cei care vindeau erau duşmani ai poporului.  Tot din note informative răsfoite ulterior am dedus că o altă cauză a demiterii mele a fost literatura. Publicam, fără să întreb pe nimeni,  multe aforisme în presa poloneză. Nu le trimiteam prin poştă, ci prin polonezii cu care lucram. Băieţii cu ochi albaştri s-au prins. Unele aforisme părea erezii, inacceptabile în România. Dar în Polonia le publicau cu plăcere. Şi, după cum v-am spus,  tare-mi mai plăcea să mă laud cu aceste apariţii. La noi, aforismul era privit ca o specie literară subversivă, prin care puteau fi strecurate mesaje politice incendiare…

–        Știi că şi eu am pățit-o cu Mircea Sântimbreanu, redactor șef la Albatros. Eu am publicat în mai toată presa literară din aforistica lui Jerzy Lec. În paranteză fie spus, eu l-am cunoscut personal pe Lec, la Cafeneaua de la Uniunea Scriitorilor, de sub statuia lui Sigismund, cel care a mutat capitala Poloniei de la Cracovia la Varșovia. Le-am adunat într-un florilegiu și i-am cerut lui Sântimbreanu să le publice într-un volum, cu titulul inţial – Gânduri nepiptănate. Am așteptat o lună, două, nici un semn. M-am dus la el la editură, să-i cer cumva socoteală. Nu vream să mă ia de terchea berchea. Închipuie-ți că s-a răstit la mine, ca la un trădător de țară. Ce vrei dumneata, tovarășe Mareș, să intru la pârnaie pentru năzbâtiile voastre și ale unui polonez nebun? Am replicat imediat: “Ce expresie-i asta tovarășe redactor șef? Lec este citat și la Tribuna ONU… Dar redactorul şef nu se lăsa convins. Mi-a tăiat-o, scurt: “ O fi…  Să fie la ei și basta.” În aprilie 1990, aforismele lui Lec au alcătuit  primul volum, care mi-a apărut după evenimente. Cred că într-un tiraj de vreo 50.000 de exemplare.

–        Aşa a fost. Revenind la soarta mea crudă, eu socoteam Polonia o ţară prietenă, care construia şi ea socialismul, folosind o tehnică diferită de a noastră, dar materiale de construcţie asemănătoare. Credeam că acest aspect mă fereşte de consecinţe în România. Lucrurile s-au complicat însă, când aforismele mele au început să apară şi în Occident.

–        Unde publicai?

–        Multe ziare şi reviste poloneze de primă mână m-au găzduit cu drag. La Cracovia, aforismele mele au fost publicate de celebra revistă „Przekroj”, foarte apreciată în ţară dar şi peste hotare. De-acolo, unele au fost preluate de reviste poloneze din Brazilia, Statele Unite, Franţa, Australia, Diaspora poloneză fiind vocală,  numeroasă şi bine organizată. La Katowice, Trybuna Robotnicza îmi publica aforisme în suplimentul de sâmbăta, în tiraj incredibil, de 1,3 milioane exemplare. La Cracovia am colaborat cu Pismo literacko-artystyczne, dar şi cu Zycie Literackie, care mi-a tipărit versuri în prima pagină.

–        Felicitări, acolo redactor era Wislawa Szymborska, pe care eu am tradus-o în românește, la editura Dacia din Cluj-Napoca, în 1978, redactor șef – Alexandru Căprariu. Așadar, viitoarea Laureată a Premiului Nobel /1996/ a apărut  pentru prima dată peste fruntariile Poloniei, la Cluj-Napoca, în inima Transilvaniei, datorită mie și a Domnului Căprariu.  N-am văzut ca unul din biografii ei să consemneze acest lucru. Dacă m-ar fi chemat Stefenson și totul se petrecea la Londra, pentru snobi ar fi fost altă mâncare de pește, zice românul. Titlul volumului a fost: Bucuriea scrierii. Zic eu frumos. Era de fapt titlul poeziei respective.

–        Din Szymborska am tradus şi eu. Pe mine m-a găzduit în paginile ei revista Odra (Wroclaw), dar mai ales presa literară varşoviană (Poezja, Okolice, Tygodnik Kulturalny).

–        Cum te-ai apropiat de aceste cercuri, în general destul de ermetice?

–        Aproape toate erau conduse de poeţi. Iar poeţii, cum bine ştiţi, sunt foarte atenţi cu traducătorii. Am avut onoarea să colaborez direct cu Tadeusz Sliwiak, Urszula Koziol, Tadeusz Nowak, Feliks Netz, Aleksander Nawrocki, Wit Jaworski şi alţii.  Primisem o carte de povestiri, cu autograf de la Slawomir Mrozek (din care am şi tradus). Şi, spre uimirea mea, Czeslaw Milosz (pe-atunci, în SUA, la Berkley), deja laureat al Premiului Nobel, m-a pomenit de două ori într-o scrisoare adresată unui editor american, polonez la origine, de la Language Bridges (Texas). Language Bridges  edita şi o revistă trimestrială bilingvă (polono-engleză), cu care am colaborat câţiva ani. La Language Bridges mi-a apărut prima carte de aforisme, în limba engleză, îngrijită de Eva A. Ziem, în martie 1989.

–        Ce ecouri a avut cartea în România?

–        Sincer să fiu, m-a copleşit frica. Nu-mi ardea de ecouri. Simţeam că sărisem calul. Are şi iresponsabilitatea  nişte limite. În postfaţa cărţii, Tadeusz Nowak scria că aforismele mele s-au născut din marasmul totalitarismului, iar la Bucureşti totalitarismul era în plină desfăşurare. Abia atunci am realizat că, publicând în America, aşa, de capul meu, încălcasem mai multe paragrafe de lege. În volumul din SUA erau incluse cam toate aforismele scoase de cenzură din manuscrisul cărţii mele de debut, Oaze de nisip, apărută la Bucureşti, la Editura Litera (1985) şi reluată de Cartea Românească (1986).

–        Crezi că autorităţile nu au aflat?

–        Sigur au aflat. În Texas au fost ceva ecouri. Dar în 1989, securitatea avea păsări mai mari în vizor. Eu eram doar o vrăbiuţă. Practic, nu mi-au făcut nimic.  Păcat. Cu certificat de disident, eram şi eu azi scutit de impozite. Cred că, într-un fel, cetăţenia soţiei şi publicaţiile poloneze despre care v-am vorbit mi-au fost pavăză. Am tăcut mâlc şi am fost fericit că ecourile cărţii s-au făcut simţite abia după Revoluţie…

–        Atunci ai sărit pe cai mari. Ai fost ales parlamentar – în perioada cea mai zbuciumată din anii 90 – pe vremea lui Iliescu și a lui Quintus, care spre deosebire de primul, îţi aprecia măiestria literară.

–        Exact. Până să înţeleg ce se petrece în jurul meu, din bibliotecar la Petroşani m-am trezit în Parlament, vicepreşedinte al Comisiei pentru cultură, arte şi mijloace de informare în masă. Un salt ameţitor.  Când am fost sigur că Ceauşescu a murit cu adevărat, am prins şi eu curaj. I-am dat regretatului Mircea Ionescu – Quintus, liberal, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, cartea mea de aforisme Sand Oasis (Oaze de nisip),  publicată peste Ocean.  Domnia sa, de la Tribuna Parlamentului a rostit un adevărat elogiu, încheiat cu o inspirată epigramă: „N-am să te cânt, în fel şi chip, / Ci, dimpotrivă, eu te cert, / Atâtea Oaze de nisip / Şi nici o vorbă în deşert…”  Parlamentarii au aplaudat, iar acţiunile mele în forul legislativ au crescut brusc…

–        Așadar, iată cât de utile devin până și în activitatea parlamentară aforismele, nu doar la ONU, ca ale lui Lec.

–        Discursurile mele, destul de frecvente, erau de o brevitate aforistică, garnisite cu panseuri memorabile. Păreau spontane, dar erau atent construite.  Parlamentarii mă ascultau cu drag, fiind siguri că termin repede. E aici un aspect foarte important. Prima condiţie a unui parlamentar este capacitatea de a se face ascultat trei minute.  În trei minute trebuie să-ţi atingi ţinta. Tot ce e mai lung plictiseşte. După trei minute,  ascultători încep să caşte. După cinci minute, tropăie. La şapte minute, te fluieră.  Dan Amadeo Lăzărescu, liberal şi el, ca şi Quintus, îmi aprecia scurtele discursuri, întrebându-mă ce caut eu în „banda fesenară”. M-au lăudat, la scenă deschisă oameni cunoscuţi ai Opoziţiei: Ion Raţiu, poetul Ioan Alexandru, scriitorul Domokos Geza. Iar deputatul Ştefan Tcaciuc (mi-a tradus în ucraineană aforismele), scria în prefaţa cărţii: „Valeriu Butulescu este un maestru neîntrecut al aforismului,  un mare poet şi un mare orator.  În analele Parlamentului României, discursurile sale sunt dintre cele mai frumoase, din toate punctele de vedere.”

–        L-am cunoscut și eu pe Tcaciuc, dar nu mi-a dat prin minte să apelez cu vreo rugăminte la el. Pe măsură ce dialogul nostru se aprofundează sunt uimit de cât de pragmatic ai fost. Matematica bate-o vina. Care consideri că au fost acţiunile tale cele mai importante în Parlament?

–        Reprezentând frământata zonă a Văii Jiului (Valea din Deal, cum am numit-o într-o piesă de teatru), mereu împinsă de haiducia sindicală a lui Cozma  Miron  la o bezmetică „luptă de clasă”, am avut nenumărate ocazii de a ieşi la rampă. Dar cea mai curajoasă şi surprinzătoare poziţie a mea a fost în problema Basarabiei. Am pledat de la început pentru unire, contrar curentului general care era pentru independenţă. De la tribuna Parlamentului am întrebat retoric: „De ce am denunţat Pactul criminal Molotov – Ribbentrop, dacă îi recunoaştem oficial efectele?”

–        Cutremurătoare întrebare. Greu de găsit un răspuns logic. Şi care au fost consecinţele?

–        Pentru poziţia mea am primit multe felicitări, de la oameni de cultură: Adrian Păunescu, Geo Dumitrescu, Anghel Dumbrăveanu etc. Şi cam atât.  Partidul de guvernământ a fost inflexibil. Preşedintele Camerei, Dan Marţian, mi-a explicat că trebuie să recunoaştem independenţa Republicii Moldova, dacă vrem să ne integrăm în plan european.  Avea şi el dreptate, în felul său. Zicea că suntem prea mici şi neînsemnaţi pentru a determina comunitatea internaţională să recunoască o unire, pe care Moldova sincer nu o dorea…

–        De ce crezi că moldovenii de dincolo de Prut nu doreau unirea?

–         Era în mare parte efectul propagandei sovietice. E la fel de adevărat că moldovenii mai vârstnici, nu-şi aminteau perioada interbelică în culori favorabile.  România  nu reuşise să integreze Basarabia, care a mai devenit şi teatru de război, ceea ce niciodată nu convine populaţiei. Deci era clar că moldovenii nu doreau unire. Şi nici restul Europei, probabil. Iar noi nu avem, nici forţa politică, nici banii Germaniei Federale (care tocmai se unise cu Germania de Est). Ca să mă liniştească, preşedintele Dan Marţian m-a numit şeful delegaţiei parlamentare care a participat, ca observator, la întrunirea Uniunii Europei Occidentale (UE, în vechea formulă) ce a avut loc la Berlin, în aprilie 1992. Atunci, de la tribuna istorică a Reichstag-ului am ţinut un discurs în franceză. A fost prima declaraţie oficială a intenţiei României de a accede în UEO. Am avut ocazia să cunosc câţiva politicieni importanţi ai momentului: germanii Hans Dietrich Genscher, Egon Bahr, dar şi pe ministrul polonez de externe Krzysztof Skubiszewski, pe care l-am şocat puţin, abordându-l în limba sa maternă…

–        Cum a fost primită intenţia de aderare a României?

–      Cu mari rezerve, duse până la zâmbete. Nici urmă de entuziasmul manifestat de UE, azi, faţă de aderarea Ucrainei, deşi Kievul e corigent la toate capitolele privind aderarea.  Când am mai pomenit şi de Moldova, au devenit şi mai sceptici…

–        E mare nevoie de oameni verticali și la Chișinău. Eu am cunoscut personal pe mulți din ei, pe Grigore Vieru, Nicolae Dabija. Și asta imediat în ianuriare 1990. Eram Directorul Direției cu România din Afara Granițelor /DRA. – ulterior minister. Citesc rândurile de față la Sinaia. Ieri am auzit doi moldoveni de-ai noștri cum vorbeau între ie rusește. Am fost oripilat. Oamenii aceștia încearcă să sugă la două oi. Ce părere ai?

–        Am călătorit mult în spaţiul ex-sovietic. Şi-a făcut loc  şi engleza, dar limba de comunicare interunională, mai ales pentru vârstnici,  rămâne tot rusa. Eu înţeleg situaţia. Occidentalizarea e bună, dar n-ar trebui să se transforme în prigoană a tot ce este rusesc. Bună sau rea, a existat o convieţuire seculară. Rusofobia, practicată azi fără rezerve de unele state UE, inclusiv de România,  nu e o atitudine sănătoasă. Politicienii vin şi pleacă, politicile se schimbă, dar vecinii rămân. Şi cu vecinii e bine să avem relaţii cordiale.  Până acum, Moldova a avut o politică prudentă, diferită de cea ucraineană.  Ar putea fi admisă în UE, dar fără NATO.  Dacă Moldova va dori să instaleze rachete NATO pe Nistru, există riscul ca scenariul ucrainean să se repete.  Eu am aici o convingere. Dacă Moldova  vrea integrare, trebuie să se unească cu România.  E calea cea mai simplă şi cea mai sigură. Azi cred că poporul e de acord; jumătate din moldoveni au cetăţenie română. Libera circulaţie spre Vest e un argument forte. Nici Rusia nu s-ar opune.  Rusia de azi pledează pentru anularea efectelor Pactului Molotov-Ribbentrop.  Cea care se opune este Ucraina, că ea este beneficiara pământurilor răpite. Din păcate, dincolo de poduri de flori, oficialii moldoveni evită mereu acest subiect.

–        L-ai cunoscut pe Corneliu Mănescu? Şi el a făcut parte din primul Parlament?

–            Da. Un om deosebit.  Un adevărat senior al politicii externe. Din păcate, vârsta şi sănătatea nu i-au permis să se implice major după Revoluţie. Avea însă o autoritate incontestabilă. Dar, aşa cum v-am spus, era ieşit din formă. Şi bea cam mult, fără să se ferească. După ce Moldova şi-a declarat independenţa, găgăuzii au cerut insistent autonomia, pe care ulterior au şi primit-o. Dar, în primă fază, Parlamentul nostru a trebuit să protesteze. A făcut-o prin glasul autoritar al domnului Corneliu Mănescu, care a citit protestul la tribuna forului legislativ, în şedinţa Camerelor reunite. Şi, peste tot  unde era scris „găgăuzi”, domnul Mănescu citea „găgăuţi”. Parlamentarii s-au amuzat discret, dar nimeni nu a avut curajul să-l corecteze….

–           Eu l-am cunoscut în timpurile lui bune,  în 1966-1967, la intrarea mea  în Ministerul Afacerilor Externe, la Direcția Culturală pe care el o coordona.  Printre șefii lui de cabinet a figurat și Gheorghe Petricu (Gicu), niponolog cu studii la Moscova, ulterior translator la cel mai înalt nivel. În treburile ministerului asemenea oameni joacă un rol esențial.

–       Aveţi amintiri deosebite cu Corneliu Mănescu?

–       Îmi aduc aminte, cum în 1972, se pregătea vizita oficială în România a secretarului CC al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, fost ministru de externe, Stefan Olszowski.  În momentul respectiv, se afla în țară și secretarul de stat american David Dean Rusk. Colegul Petricu, care studiaseră Dosarul vizitei polonezului Stefan Olszowski la București, mi-a spus: Prietene, domnul ministru a cerut ca tu să mergi împreună cu el în mașină, în drum spre aeroport. Cutuma era ca Șeful direcției de Spațiu (DR I) să fie acela, eventual împreună cu ambasadorul român de la Varșovia, respectiv ei să îl însoțească și să îl pună în temă. Cei doi, prezenți în fața ministerului, situat atunci pe Bulevardul Republicii, au rămas stupefiați de cele ce se petreceau. Mai mult ca sigur Petricu nu i-a informat. Urcat în mașină,  Mănescu mi-a spus pe un ton calm. „Măi Mareș, eu nu am citit Dosarul vizitei. Ce vrea Olszowski ăsta de la noi? I-am relatat pe tot drumul despre situația internă din Polonia, subliniind faptul că va avea un interlocutor pe măsură, prognozând interesele lui și ale Poloniei. La înapoiere, era obligația mea –  să stau alături de cei doi – ca translator. Întâmplarea – sau mai degrabă – cunoașterea realităților poloneze a făcut să îi prezint o situație veridică, să intuiesc „desfășurătorul” – în jargon diplomatic spus. Îl simțeam că a fost foarte satisfăcut. Ajunși la vila, cred că Lac II, după protocolul de primire, la plecare l-am întrebat. – Cum vi s-a părut Olszowski? Mi-a zâmbit ștrengărește și mi-a tras o palmă grea pe umărul stâng, drept felicitare. A fost cea mai frumoasă răsplată a trudei mele. Peste ani l-am reîntâlnit și la Varșovia – după ce fuseseră tras de Ceaușescu pe linie moartă, la Frontul Unității și Democrației Socialiste. Era blazat și plictisit. Nu mai avea strălucirea ștrengărească din ochii-i de odinioară. Și o altă întâmplare bizară. La Paris, în perioada cât am fost Directorul Institutului Cultural Român – în 1998 – i-am folosit Dacia neagră – rablagită – vehicul pe care ambasadorul Petre Gigea – m-a scos cu el din încurcătură – într-un moment critic, respectiv să îl aduc în țară.

–          Aveţi amintiri plăcute din diplomaţie. Aţi lucrat cu oameni fini, diplomaţi. Nu ca mine, cu dificilii sindicalişti minieri…

–         În activitatea mea diplomatică pe tărâm polonez am colaborat cu doisprezece ambasadori. Unii, într-adevăr au fost de calitate, dar au fost şi oameni slab pregătiţi,  total nepotriviţi pentru politică externă.

–        Aţi putea să ne daţi asemenea exemple?

–          De ce nu?  La  începutul anilor 60 ajunsese ambasador la Varşovia un taica nimeni, pe nume Mihai Marin; aceasta pe motivul că individul avea drept tată, pe un fost  participant la greva din 1933 de la Grivița Roșie, cea condusă de Vasile Roaită.  Era o namilă de om, cu ochii încețoșați, ținând capul aplecat mai totdeauna în pământ, căruia îi făcea din plin umbră, pozând că ar cugeta. Personal, am rămas pentru totdeauna cu impresia că Mihai Marin, a fost conceput de către cel de sus, pentru a rumega cât se poate de mult. În nici un caz pentru a gândi. Cea mai tristă amintire o am dintr-o deplasare efectuată împreună cu distinsul cugetător (citiți rumegător), în Silezia Superioară, la Wroclaw. Pe acele meleaguri istorice pentru Polonia, am încercat să-l introduc în analele metropolei de renume – cunoscută la noi cu numele de Breslau. Personal, locuisem în această urbe două săptămâni, în perioada studenției, ca translator trimis de Ministerul Culturii și Artei de la Varșovia – care știa că voi scrie în România despre eveniment – funcționarii instituției fiind interesați de ecouri bune peste fruntariile Poloniei.  Nu peste mulți ani, la Wroclaw i-am făcut numeroase vizite istoricului Juliusz Demel, autorul Istoriei României, tipărită în Polonia în 60 de mii de exemplare. O altă temă generoasă asupra căreia nu o dată m-am aplecat…

–       Am citit cartea lui Demel şi o păstrez în bibliotecă. Spre deosebire de alte Istorii ale României scrise peste hotare, mi se pare obiectivă şi echilibrată. Tare sunt curios cum a reacţionat ambasadorul, în faţa explicaţiilor?

–        Orice frază a mea trecea pe lângă el, ca un șuvoi de apă  pe o sticlă. Eram stupefiat. Simţeam că nu-l interesează câtuşi de puţin subiectul. Când explicaţiile mele despre istoria şi cultura oraşului Wroclaw erau în plină desfăşurare, Mihai Marin mi-a pus, în sfârşit, o întrebare : “Noi unde mâncăm azi?”  Deşi uimit, i-am răspuns prompt: “ La un restaurant sau la un bar.”  Atât i-a trebuit să audă. El spera să dea polonezii o masă, să nu-şi cheltuie omul banii de diurnă. M-a întrebat, cu voce ameninţătoare: “Cum, tovarășe Mareș, n-ai fost în stare să anunți autoritățile că le facem această vizită?” Dar nici eu nu m-am lăsat, spunându-i: “ Ba, am vorbit cu gazdele, tovarășe ambasador, dar mi-au comunicat că sâmbăta și duminica, ei nu lucrează. Dumneavoastră aţi vrut să veniţi, să nu staţi la Ambasadă la sfârşit de săptămână. Deci, unde vreţi să mâncaţi? La restaurant sau la bar?” La care veşnicul înfometat, pus pe economii, mi-a răspuns nervos: “Să mergem la un bar…”

–     Eraţi subalternul lui. Nu v-aţi temut de consecinţe?

–         Misiune mea în Polonia era pe sfârșite. Nu exclud că și urechile mi le-ar fi mâncat. Am fost schimbat de colegul meu, Ivan Ilie – o rocadă folosită în mai multe rânduri între Centrala Ministerului Afacerilor Externe Român și Oficiul Diplomatic de la Varșovia.  De tristul eveniment nu m-am despărțit însă niciodată.

–       Dar aveţi şi amintiri plăcute, cu alţi ambasadori români…

–      Desigur.   Unele de-a dreptul amuzante . Este cazul ambasadorului Aurel Duca, cu care am lucrat în Polonia până în primăvara anului 1977, când a fost rechemat intempestiv în țară, în locul lui fiind numit Cozma, activist de partid cu ștate vechi, fost vice-primar al Bucureștiului și ministru al turismului – un mare lingău al conducătorului iubit, fapte pe care le voi evoca.

–     L-am cunoscut şi eu pe Aurel Duca. A fost ambasador pe vremea studenţiei mele în Polonia. De ce a fost rechemat?

–       E o poveste tare nostimă,  care arată, pe de-o parte, ce oameni erau numiţi ambasadori, dar şi modul în care aceşta înţelegeau realitatea. Întâmplarea s-a petrecut în martie 1977; la ora 18.00 trebuia să ajungem la o recepție, și tocmai ne urcam în autoturism când, foarte precipitat portarul i-a spus că la telefonul de la poartă, pe fir, se află sora tovarășului, de la Scornicești și, că aceasta dorește neapărat să vorbească cu dânsul.

–      Incredibil! Şi ce aţi făcut?

–       Ne-am întors în ambasadă. Ea s-a prezentat, solicitându-i un traducător, motivând că nu se înțelege deloc cu polonezii ăștia. Eu cred şi azi că Aurel Duca a crezut că e o glumă. Cum să fie sora lui Ceauşescu în Polonia şi el, ditamai ambasadorul, să nu ştie? I-a răspuns femeii în zeflemea. Parcă îl aud şi acum: „Tovarășă dragă! Eu credeam că sunteți pe câmp, la arat sau la semănat, și nu la plimbare  prin Polonia. Ce credeți, că eu am traducători în buzunare? Vedeți-vă de treabă, mergeți sănătoasă acasă.”

–         Şi cum s-a terminat povestea?

–         Pentru Duca povestea s-a terminat cât se poate de prost.  Femeia a plecat. Întâmplarea face că era chiar sora lui Ceauşescu. În două săptămâni a fost rechemat de la post, iar în locul lui a fost numit Ion Cozma, alt  lingău notoriu al conducătorilor iubiți. Era tot ce învățaseră de la Duca.

–         Deci aţi avut parte şi Dv. de un Cozma, nu numai noi, la Petroşani. Sunt sigur că al Dv. a fost mai suportabil. Al nostru, supranumit „Luceafărul huilei” a atras zona într-o complicată capcană politică. A făcut din mineri garda de pretorieni a lui Ion Iliescu. Cozma  Miron visa să conducă, nu doar Valea Jiului, ci întreaga Românie.                                                                                                 –

–         Aurel Cozma nu a avut ambiţii atât de mari. Sincer vorbind singura lui ambiţie a fost să proslăvească „iubiţii conducători” pentru a se menţine în funcţie. Să nu ne pierdem vremea cu el. Dintre ambasadorii cu adevărat diplomaţi l-aş menţiona pe Tiberiu Petrescu.

–         Când şi-a început activitatea?

 –         In iunie 1966 a preluat postul de ambasador extraordinar și plenipotențiar la Varșovia. Mai înainte fusese consilier de presă la Ambasada României la Moscova, avându-l drept șef pe un proletcultist notoriu, Nicolae Guină. Cu poetul Mihai Beniuc n-a lucrat. Autorul Mărului de lângă drum  a fost diplomat în țara socialismului victorios – cum i se spunea atunci – în anii 1946-1948. În Polonia a venit ca ambasador la propunerea făcută de Corneliu Mănescu, bineînțeles după ce s-a însurat cu doamna Petrescu o văduvă tinerică și cu un copil. Imi amintesc că acesta era destul de zurbagiu, dar ambasadorul cu multă răbdare îl strunea, ținând la educația lui. O făcea cu deosebită atenție și sensibilitate.

–          Cum l-aţi caracteriza pe ambasadorul Tiberiu Petrescu?

–         Era un amfitrion excepțional în cadrul reuniunilor diplomatice pe care le organiza; se cânta se recita etc. A fost perioada când noi ne-am consolidat relaţiile cu China. Știu că la MAE informările făcute de misiune erau așteptate cu interes. Ulterior, n-am avut timp să le caut și să le recitesc; China a ieșit din preocupările mele curente. Cu siguranță ele au cimentat evoluția relațiilor bilaterale dintre cele două țări și popoare. Păcat, că azi s-a irosit acest valoros capital. Cred că sub Băsescu și Iohannis am aruncat la coș rezultatele deosebite,  dobândite atunci și ulterior. Și ce diplomați de excepție, ce sinologi am avut în China!  Petru Groza, în cartea Prin țara celor 600 de milioane – pe care am citit-o în 1968, îl amintește – ca traducător – pe Romulus Budura. L-a urmat ginerele său, Viorel Isticioaia, un foarte bun sinolog și alții. Personal premierul chinez a avut cuvinte de laudă la adresa viitorului ambasador Budura. Ce vremuri… Acum, ca și în America, e omniprezent Viktor Orban, de la Budapesta. Lumea s-a întors pe dos…

–       Dintre toţi ambasadorii cu care aţi lucrat care vi se pare cel mai diabolic?

–       Bună întrebare. E unul care, fiind ani mulţi vicepreşedinte al televiziunii vechiului regim a avut grijă să-şi facă o imagine publică de înger, când de fapt era un adevărat demon. Numele lui este Ioan Grigorescu. După Revoluţie i-a păcălit pe mulţi, pozând în mare victimă a comunismului. Când de fapt a fost un oportunist zelos, tras pe linie moartă de Ceauşescu, după ce un cumnat al lui a fugit din ţară. Drept recompensă, Iliescu l-a trimis ambasador la Varşovia, unde s-a ţinut numai de intrigi.

–        Interesant. Vreți să detaliați acest aspect?

–      Intrigile lui Grigorescu îi erau  bine cunoscute lui Ion Ilici Iliescu, cel care l-a numit ambasador la Varșovia, după „revoluția”, condusă de el, și pentru care procurorii îi bat în poartă pentru declarații, acuzat fiind de genocid. De asemenea, nu cunosc relațiile avute de Grigorescu cu Petre Roman, dar în discuțiile ce le aveau la Varșovia, ele erau intime, ca între doi oameni de gașcă din cartierul Primăverii. Ar fi multe de povestit despre urzelile pe care trimisul lui Ilici le țesea în Polonia și asupra cărora, implicându-mă, după cum se va vedea, nu le pot da uitării. Era un mare maestru. Cei mai în vârstă își amintesc cu siguranță că atunci când Ioan Grigorescu umplea ecranul alb-negru al televizorului, poza în mare năpăstuit al nenorociților de comuniști, care l-au privat de libertate vreme îndelungată.  Era doar o melodramă ticluită de specialistul în scenarii. Ce se întâmplase de fapt cu el? Cu doar câțiva ani în urmă – datorită faptului că o rudă de-a lui fugise în Suedia, a fost scos de la Televiziune și n-a mai avut acces la putere, cum se întâmplase ani de-a rândul.  Că a fost omul fidel al regimului stă mărturie faptul că el locuia, nu în Balta Albă sau în Militari, ci într-un apartament de lângă Vila Lac II. De aici amiciția nu doar al lui Petre Roman, dar și cu profesoara Zoe Petre etc. Toți l-au ajutat să își prelungească șederea pe Vistula, cât a dorit, pe motiv că ar fi indispensabil în postul respectiv. Am fost martor, în cabinetul lui, în ianuarie 1997, când i-a spus președintelui Emil Constantinescu, proaspăt instalat la Cotrceni, cu tupeul caracteristic, că ar face o greșeală dacă l-ar retrage ,  cum i-ar fi trecut pe la urechi din spusele ministrului, Theodor Meleșcanu. Acestuia, de fiecare dată, când venea sau era în trecere prin Varșovia, îi oferea o masă. 

–      Deduc din amărâciunea Dv. că v-a produs mult rău…

–     Povestea e lungă şi dureroasă.  A început în anul 1993, când am fost numit șeful misiunii diplomatice de la Skopje. Acolo, soția mea a trecut printr-o depresie; se temea că în Macedonia de Nord va izbucni un război. Am venit în țară și am spus acest lucru secretarului de stat Marcel Dinu și apoi colegului Theo Meleșcanu, la întoarcerea lui din Grecia. El mi-a răspuns mai în serios, mai în zeflemea, că ar putea să mă trimită ambasador la Moscova, de unde Gârbea urma să fie rechemat.  Altfel spus, mă arunca din lac în puţ. I-am spus că aş prefera să mă întorc la Varşovia, pentru că şi lui Grigorescu i se împlinise de multă vreme sorocul.   Nu peste mult timp, ajungând în Polonia,  aveam să aflu despre o seamă de bârfe murdare pe care le-a făcut la adresa mea cu omologul de la București, Bogumil Lufft – un bețivan notoriu, nepotul unui suspus din parlamentul polonez. Meseria intrigantului era de jurnalist. Un publicist mărunt, fără nici o relevanță. Grigorescu i-ar fi spus lui Lufft că știe, cu certitudine, că Mareș a fost securist. Iar menirea lui este să vegheze ca să țină frâiele în mână în ambasadă. Nu se putea o mârșăvie mai cruntă din partea celor doi pehlivani notorii. Bârfa – ca un bulgăre de zăpadă – s-a rostogolit și a luat proporții, încât și azi mai este colportată de unii netrebnici din această misiune diplomatică. 

–    Care a fost relaţia Dv. anterioară cu ambasadorul Ioan Grigorescu?

–     L-am ajutat mult. Fără nici o legătură directă cu cele întâmplate, eu fost cel care a propus Ministerului Afacerilor Externe /telegrama se găsește în arhiva instituției/, să realizăm o coproducție cinematografică româno-polonă. A nu se înțelege că o făceam să îl sprijin pe năpăstuitul Grigorescu, ci din nevoia culturală care se simțea destul de acut, a unei bune colaborări cu cinematografia poloneză, care conlucra cu toate țările socialiste, mai puţin cu România. Argumentul meu, trimis la externe, și care a ajuns cu siguranță și la partid, era faptul că în Polonia se cam uitase de sprijinul  pe care poporul român l-a acordat polonezilor în anul 1939 și se impunea a fi repus pe tapet. Lucru valabil și azi.

–        Foarte interesantă iniţiativă. Şi cum au decurs lucrurile?

–        Am început să pregătesc terenul conlucrării, discutând cu regizorul polonez Andrzej Wajda pe care îl cunoșteam de ani buni. Acesta – elegant cum era întotdeauna – m-a refuzat, spunându-mi că lucrează la un film extrem de important pentru cariera lui, care se va numi „Omul de marmură”.  După cum se știe pelicula a fost o capodoperă. Nici încercarea făcută prin Jaroslaw Iwaszkiewicz  /președintele Uniunii Literaților Polonezi/  pe lângă  Jerzy Kawalerowicz, nu mi-a reușit. El avea în lucru o peliculă despre Napoleon în Polonia, în 1813.  N-am găsit un alt amator decât în persoana regizorului J. Poreba – un om onest și muncitor.  Ca scenarist, l-am propus pe Ioan Grigorescu. Chiar nu îmi trecea prin minte altcineva. Știam și pasa proastă prin care trecea, gândindu-mă că merită să fac cu el o faptă creștină. Știam că avusese succes cu Mondo Cane, încât eram sigur că vom da lovitura, cu un scenariu pe măsură. 

–        Aţi fost mulţumit de scenariul scris?

–        Categoric, nu. Grigorescu a scornit un film de duzină. Noroc cu realizatorul producției, care a distribuit în film pe cei mai mari actori români și polonezi ai acelor timpuri. Din lenea care îl caracteriza. I. Grigorescu a neglijat totalmente cadrul istoric cel adevărat. Aceasta ar fi necesitat lecture la arhiva Ministerului Afacerilor Externe, a literaturii de specialitate care nu lipsea. Ca să ia ochii lumii, l-a denumit „Trenul de aur.

–        Ce credeţi că îi lipsea acelui scenariu?

–        Nu găseai o aluzie, o vorbă despre realitățile istorice, despre poziția și manifestările liderilor români față de poporul polonez, în septembrie 1939, în frunte cu Iorga, Gafencu sau Armand Călinescu. A pus accentul doar pe aurul polonez, care a străbătut România de la Suceava la Constanța. Acolo, el a fost transbordat pe un vas britanic și a părăsit România.

–        Ne puteţi da câteva detalii despre Tezaurul polonez, salvat în România?

–      Acesta a sosit la 20 septembrie 1939 în pădurea Băneasa,  încărcat în 47 de camioane. În ele se aflau, împachetate în suluri mari, arrsurile goblenuri comandate de regale Sigismund în Țările de Jos în secolul al XVI-lea pentru a împodobi zidurile Castelui Wawel din Cracovia. Erau acolo şi multe alte odoare, printre care și sabia de încoronare a regilor Rzeczypospolitej  – cunoscută sub numele de  “Szczerbiec”. Erau şi manuscrise de valoare inestimabilă, printre care primele documente scrise în limba poloneză, dar şi manuscrise ale lui Chopin.  Era şi o Biblie Gutenberg. Şi 80 tone de aur. Cu nava românească Ardealul, la începutul anului 1940, aceste comori au plecat spre Canada. Au știut oamenii de cultură polonezi să aleagă cea mai potrivită destinație. Au revenit în Polonia abia în anul 1960, după lungi procese, ele fiind revendicate atât de guvernul comunist de la Varşovia, cât şi de guvernul în exil, din Marea Britanie. Din păcate, scenariul lui Grigorescu a fost o deziluzie. Cu „Trenul de aur”, scenaristul Grigorescu a arătat românilor copacii, nu și pădurea în toată splendoarea ei.  

–        V-aţi mai întâlnit ulterior cu Ioan Grigorescu?

–         Mi-a fost dat să-l întâlnesc după ce s-a întors din Polonia, atunci când chiar nu şi-a mai putut prelungi sejurul pe care îl transformase într-o  distracție câmpenească. Episodul revederii, s-a petrecut la o recepția oferită la Clubul Diplomatic din București, de Gheorghe Pușcaș – negociatorul aderării României la Uniunea Europeană.  Bonjuristul, uitând de sângele rău pe care mi l-a produs câțiva ani, singur și cu bețivanul Lufft, s-a apropiat de mine și, cu zâmbetul său mefistofelic, mi-a spus aproape mieros în polonă: “Co Pan robi? /Ce mai faci Domnule? /De față era și colegul meu Ivan Ilie. / L-am lăsat cu mâna întinsă și i-am răspuns. “Vrei s-o știi pe cea dreaptă, Panie? Te blestem tot timpul pentru sângele rău pe care mi l-ai produs atâta timp.” Ne-am despărțit pentru totdeauna, el cu mână întinsă, eu salutând alți oaspeți de vază, nu lichele. Dumnezeu să-l odihnească, de morți numai de bine. Păstrez acasă actul primit de la CNSAS, prin care se atestă faptul că nu am fost securist, aşa cum bârfea el. Scorneala n-a fost întâmplătoare. Dar – crede-mă – m-a lezat profund. Îi era necesară pentru a se menține scaunul de ambasador. Cred că am vorbit despre netrebnic mai mult decât merită. Hai să revenim la povestea noastră.  

–       Mă tot gândesc la povestea cu tezaurul polonez. A trecut prin atâtea peripeţii. Dar în final s-a întors la locul lui, în Polonia. Spre deosebire de al nostru, care e tot la Moscova…

–       Din câte ştiu ai făcut parte din grupul de parlamentari care au încercat recuperarea Tezaurului…

–       Da, am semnat şi eu, alături de alţii,  o petiţie către Moscova prin care ceream restituirea urgentă a Tezaurului, depus acolo în 1916, ca să nu cadă în mâna ocupanţilor. E o poveste tare nostimă. M-am documentat cât am putut în prealabil, Ştiam că Stalin ne-a returnat o parte din tezaur în 1934, când România şi URSS au stabilit relaţii diplomatice la nivel de ambasadă.  Piesele cu valoare de patrimoniu (Tezaurul de la Pietroasa, mai precis ce rămăsese din el, după ce fusese furat în două rânduri, în secolul XIX) ne fusese restituit în partea a doua a anilor cincizeci, ca semn de bunăvoinţă din partea lui Nikita Hruşciov. Dar de cele peste 90 tone de monede din aur, nici urmă. Aşa că le-am cerut ruşilor să ni le restituie. La producţia lor de aur nu era mare lucru…

–       Şi l-au restituit?

–       Parţial! Problema nu m-a mai preocupat dar am aflat ulterior că rusii, cu o ironie crudă, în loc de 90 tone, ne-au trimis …2 monede, plus  copia unui  document oficial, semnat de academicianul Mihail Ralea şi ratificat de Marea Adunare Naţională, din care reieşea că problema Tezaurului s-a stins… În scrisoarea însoţitoare, ruşii se arătau foarte miraţi că noi nu cunoaştem acest document, fapt pentru care ne-au pus la dispoziţie o copie…

–       Cum explicau ei această stingere?

 –      E o treabă destul de tulbure, care are şi argumente relevante. În 1917

nemţii ocupaseră Oltenia, Muntenia  (inclusiv Bucureştiul) şi sudul Moldovei, iar bulgarii, Dobrogea.  Toată industria noastră de război fiind sub ocupaţie, aprovizionarea cu cele necesare frontului nu se putea face decât din Rusia, pe-atunci aliatul nostru de nădejde.  Să nu uităm că în partea finală a războiului, Ţarul a trimis să ne ajute, în Moldova, 100.000 soldaţi.  Nu ne place să recunoaştem, dar la Mărăşeşti au murit mai mulţi ruşi decât români… Ruşii susţin că facturile pentru furniturile de război din 1917 au rămas nedecontate. În noiembrie  Ţarul a fost înlăturat. Iar de facturile lui către România nu s-a mai ocupat nimeni. Mai mult, profitând de haosul Revoluţiei, în loc să le achităm facturile le-am luat şi Basarabia…

–      Dar Basarabia e pământ românesc…

–      Aşa e. Din punct de vedere etnic şi moral, Basarabia era a noastră, Dar

juridic vorbind, România semnase la San Stefano, în anul 1878,  harta oficială în care frontiera cu Rusia era pe Prut… Mai spuneau ei că o parte din tezaur a fost folosit pentru acoperirea despăgubirilor de război plătite Uniunii Sovietice, evaluate la 1 miliard dolari aur. Cert este că, analizând documentul semnat de Mihail Ralea, nu prea avem ce replică să le mai dăm, în problema Tezaurului… 

–       N-ai mai candidat în 1992?

–       Ba am candidat, şi încă pe locul 1 al listei de senatori. Din păcate, Miron Cozma îi declarase război lui Petre Roman, care era şeful meu politic. Iar minerii, ascultători, au votat masiv lista lui Iliescu. Aşa că am rămas acasă, mi-am făcut ziar şi m-am reprofilat pe politică regională şi locală, fiind ales continuu, ba consilier judeţean de Hunedoara, ba consilier municipal la Petroşani. Consilier municipal sunt şi în prezent.

–       Deci, după Parlament te-ai ocupat mai mult de minerit şi de literatură, mai puţin de politică.

–         Am fost patru ani preşedintele filialei judeţene a Partidului Democrat, apoi încă zece ani vicepreşedinte. Deşi m-au promovat consilier şef al directorului general al Companiei Huilei, mi-am păstrat şi atribuţiile de translator, continuându-mi seria deplasărilor peste hotare. Am văzut planeta de dedesupt, coborând în subteran pe toate continentele, exceptând Antarctica, unde n-am avut nici o delegaţie. În 1993 am debutat şi ca dramaturg, cu comedia amară “Veşnicie provizorie”, jucată pe scena a două teatre naţionale. Pentru această piesă am primit “Premiul Uniunii Scriitorilor” la Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara (2004). În total am scris 25 de piese, bifând aproape o sută de premiere. Piesele mele s-au jucat în aproape toate oraşele României, dar şi în Republica Moldova, Slovacia, Bulgaria, Grecia, Portugalia, China. Au mai fost traduse şi în engleză, sârbă, maghiară, cehă, poloneză.

–      Frumoase rezultate. Colaborarea literară cu Polonia a continuat, desigur…

–        Nu atât de intens cum s-ar fi cuvenit. Politica, mineritul şi ziarul îmi consumau o bună parte din timpul creator. În anul 1996 am strâns în volumul “Lirică poloneză”  toate poeziile traduse de mine şi publicate în presa literară din România.  M-a ajutat în elaborarea lucrării fiul meu Lucian Butulescu, şi el vorbitor de poloneză, cu studii superioare la Cracovia, unde a absolvit relaţii internaţionale.  În carte am inclus tineri poeţi, dar şi greii liricii poloneze: Kochanowski, Mickiewicz, Slowacki, Staff, Kraszewski, Konopnicka, Pawlikowska –Jasnorzewska, Przerwa-Tetmajer, Jastrun, Grochowiak, Gajcy,  Galczynski, Tuwim, Wazik, Slonimski, Przybos, Rozewicz,  Milosz, Szymborska etc.

–        Un extraordinar florilegiu. Cartea voastră e menţionată în bibliografiile traducerilor. Tălmăcirea poeziei din limba originală, fără a recurge la limbi intermediare, este un lucru de mare preţ. Mai ales pentru poezia clasică. Am văzut că ai tradus şi din Mickiewicz, mândria literaturii clasice poloneze. Mickiewicz, fiind poet naţional a fost tradus, printre alţii, de Miron Radu Paraschivescu, pe care l-am cunoscut personal. A ieşit o lucrare monumentală, deşi Parasvhivescu nu ştia poloneza.

–       Se spune că traducerile de poezie sunt ca femeile: cele fidele nu sunt frumoase. Iar cele frumoase, rareori sunt fidele. Am avut răbdarea să compar anumite pasaje din “Pan Tadeusz” aşa cum le-a scris Mickiewicz, şi cele traduse de valorosul poet M.R. Paraschivescu. Sigur, e foarte greu să te apropii de original. Uneori  însă abaterile merg prea departe.  La fel stau lucrurile şi cu traducerea lui Eminescu în poloneză. Deşi a pus mult suflet, poetul polonez Emil Zegadlowicz, neştiind româna,  a recurs la limbi intermediare, ajutat şi de traduceri brute, filologice, pe care le-a stilizat…

–           Traducerea lui Eminescu a marcat o etapă important a apropierii culturale dintre România şi Polonia. O întâmplare fericită a făcut apoi ca unul dintre poeții de seamă din perioada interbelică, transilvăneanul patriot Aron Cotruș să ajungă atașat de presă la Varșovia, exact în perioada în care Iorga deținea funcția de prim-ministru. Împreună cu confratele său polonez Emil Zegadłowicz, cei doi au convenit transpunerea în polonă a liricii românești, așa că după apariția primei antologii de poezie românească: Teme românești, apărută în 1931 și a poemului „Împărat și proletar”, ediție bibliofilă, tipărită în 1932. În iunie 1933, grație eforturilor scriitorului și traducătorului polonez Emil Zegadłowicz, apare al treilea florilegiu. Acesta conținea 26 dintre cele mai importante poeme din creația eminesciană, 23 dintre ele văzând pentru prima dată lumina tiparului în polonă.

–         Prefața cărţii a fost redactată de premierul Nicolae Iorga. Doamne, ce timpuri…

–         Prefaţa, redactată de Iorga în franceză, având un conţinut olograf, a apărut alături de „Nirvana” lui Caragiale.  Iată textul nepublicat în România până în prezent, în transpunerea de azi a scriitoarei Elena Dan: „Publicul polonez va aprecia mai mult decât oricare altul spiritul care animă poezia lui Mihai Eminescu. Ca și marii romantici ai Poloniei, poetul moldovean, născut la hotarele Bucovinei, într-o regiune unde numărul refugiaților ultimei revoluții poloneze era destul de mare, este un pasionat al tainelor de dincolo de viață. Ca și ei, el sondează în necunoscutul traversat de razele visului nostru fără de speranță. Ca și ei, poetul găsește mereu în adâncul lucrurilor ceva din sufletul lui cuprins de o iubire pe care lumea nu i-o putea da și a cărei urmărire înflăcărată nu dorea s-o abandoneze. Ca și ei, care au făcut cunoscute lumii adâncurile sufletului polonez, el simte nevoia de a trăi dincolo de spații și de secole: de la Egiptul misterios la suburbiile revoltei pariziene, de la Aralzii stepei barbare la Călin, care se întoarce la cea pe care o abandonase într-un sat al unei Moldove de dincolo de timp. Ca toți cei care, în Polonia, s-au arătat mândri de un trecut de lupte și victorii, și lui îi place să celebreze zăngănitul lăncilor în războaiele purtate de Mircea cel Bătrân contra turcilor, în secolul al XIV-lea, iar un poem care a rămas neterminat glorifică chipul legendar al întemeietorului țării moldovene. Nu ne simțim oare în plină mistică poloneză când eroii romanului său Sărmanul Dionis trec prin metamorfozele unui Faust fără consoartă, în desfășurarea visului său nesăbuit? Națiunile se apropie unele de altele prin truda celor de jos și prin elanul spiritelor creatoare. Eminescu are, fără îndoială, partea sa de contribuție la această comuniune de suflet între polonezi și români, comuniune pe care o vor fi visat strămoșii noștri, care s-au întâlnit nu o dată ca tovarăși în frumoasa luptă pentru creștinătate. N. Iorga” Din câte ştiu, ai tradus şi tu din Eminescu în poloneză?

–        Am tradus Oda (în metru antic) şi am publicat-o la Cracovia în revista de cultură Pismo literacko-artystyczne. Am mai publicat şi traduceri din Blaga, Arghezi, Bacovia, Sorescu, Stănescu, Dumbrăveanu, Avramescu şi alţii. Dar trebuie spus că retroversiunile nu sunt recomandate, sensul firesc al traducerii fiind în limba maternă. Eminescu este foarte greu de tradus, e aproape un poet intraductibil.  Poezia lui, cum spunea George Călinescu, e dominată de sonoritate şi lumină, lucruri extrem de greu de redat într-o limbă străină. Eminescu este uriaş pentru spaţiul nostru spiritual; traducerile, chiar şi cele mai inspirate sunt replici palide ale originalelor. Poeziile traduse de mine în poloneză au fost analizate, corectate şi aprobate de soţia mea, Teresa Podgorska – Butulescu.

–       Cum ai devenit atât de cunoscut ca autor de aforisme?

–        În 2001, editura “Miniatura” din Cracovia mi-a scos un minunat volum de aforisme, prefaţat de poetul Mieczyslaw Kozlowski, care scrie: “S-a spus multă vreme că arta aforismului este o specialitate a literaturii poloneze. Faimoasele “Gânduri nepieptănate” ale lui Lec au deschis porţile Poloniei spre Occident, ducând această specie literară la apogeu. Dar aceasta este doar o iluzie pentru că, iată, putem fi în continuare luaţi prin surprindere.  De data aceasta ne surprinde scriitorul român Valeriu Butulescu. Să-i primim aforismele ca şi cum ar fi ale noastre, apropiindu-ne mai mult de ele. Astfel le vom iubi şi mai mult şi ne vom întoarce mereu la ele. Vă asigur că merită!”  Ulterior,  aforismele mele au devenit tot mai frecvente în presa literară poloneză, dar şi în ziare, la “Gândul Zilei”.  Graţie internetului am văzut că ele sunt citate de personalităţi ale culturii, profesori universitari, studenţi, politicieni, ba chiar de înalte feţe bisericeşti. În Sandomierz, din amvonul Bisericii Sfântului Arhanghel Mihail, episcopul  Krzysztof Nitkiewicz a citat în repetate rânduri, aforismele mele, în cadrul unor predici. Nu ascund că Polonia a fost rampa de lansare internaţională a aforisicii mele.  De-atunci aforismele au început să fie traduse în cascadă, incredibil, în întreaga lume.

–        Ştiu. Criticul Alex Ştefănescu mi-a vorbit cu însufleţire despre răspândirea în lume a aforismelor tale, fenomen  calificat de el ca “nemaiîntâlnit în literatura noastră.”  Alex Ștefănescu, mi-a vorbit de tine într-o convorbire personală avută la Casa Titulescu, în momentul în care am lansat volumul Eminescu în Polonia. Îți purta o stimă aparte.

–        Alex Ştefănescu a fost îngerul meu călăuzitor în aforistică. Vreme de trei decenii, luptându-se cu detractorii mei şi cu prejudecăţile unor confraţi, m-a susţinut prin eseuri entuziaste, în reviste precum Vatra, Flacăra, SLAST, România Literară, Acolada, Magazin, Lumea de azi etc. Tot el m-a recomandat unor importanţi traducători literari. Ultima sa referinţă, în Evenimentul zilei din 30.08.2017 mi-a tăiat respiraţia. Citez: “În alte ţări, în mediile culturale, faci o impresie bună dacă spui că vii din ţara în care trăieşte Valeriu Butulescu. În România nu se vorbeşte mai nimic despre acest scriitor. Cine este Valeriu Butulescu?  Este cel mai valoros autor de aforisme  din România, din toate timpurile, şi unul dintre cei mai valoroşi din lume. Cărţile lui au apărut în toate limbile pământului şi pretutindeni au fost comentate cu admiraţie…”

–        Impresionant. În toate limbile pământului…

–        Ştiam că e doar o figură de stil, o hiperbolă. Totuşi, ajutat de un specialist IT, am început să facem căutare avansată pe net. Am avut surpriza să-mi descopăr aforisme traduse  în peste 125 limbi, în reviste, pagini virtuale şi cca o mie de antologii, de care nu aveam habar. A fost un şoc să constat că aceste aforisme au fost nu doar citite, dar şi citate, de oameni mari şi mici. Şi nu de sute, sau mii de ori, ci de sute de mii de ori. Mă opresc. Mi-e greu să vorbesc despre acest aspect fără să cad în narcisism.

–       Crezi că eşti mai cunoscut în Polonia decât în România?

–       Poate nu mai cunoscut, dar cu siguranţă, mai respectat. Aş menţiona aici situaţia relatată de o profesoară de română din Bucureşti. Doamna, în cadrul unui program european, a participat, împreună cu un grup de elevi români, la un schimb cultural, la Lublin. În program era o întâlnire cu liceeni polonezi, având ca temă literatura română contemporană. Foarte multe întrebări ale elevilor se refereau la aforismele mele. Doamna  mi-a scris, sinceră, că a fost uimită. Pentru că, aşa cum mi-a mărturisit, nu ştia mai nimic despre mine. A salvat-o, cât de cât, telefonul celular, căutând repede pe Google…

–       În ce ţară aforismele tale circulă cel mai bine?

–       În Italia, unde mi s-au publicat două cărţi (ultima premiată la Torino), aforismele acestora fiind intens vehiculate de presă.  Ar urma Spania  şi America Latină (unde  am avut tipărite trei volume), Polonia, Franţa, Slovacia. Surprinzător, sunt citate frecvent şi în Rusia. Dar şi mai surprinzătoare e prezenţa lor în Vietnam, Mongolia, Iran, lumea arabă.

–       Ştii că şi eu am scris şi publicat aforisme?

–        Vă cunosc şi vă apreciez aforistica. Aforismele Dv. sunt profunde, didactice, creştine, sobre. Apropiate, ca stil vorbesc, de Cugetările lui Iorga.  Eu am debutat la şcoala lui Lec. Am făcut eforturi mari pentru a-mi găsi o cale proprie de exprimare. Dar am continuat să rămân jovial, paradoxal şi sarcastic.

–        Ai absolvit Academia de Mine şi Metalurgie din Cracovia, una din cele mai bune şcoli de profil din lume. Ai păstrat legătura cu această instituţie după absolvire?

–        Prea puţin. Implicat activ în mineritul practic, contactele mele se legau de Silezia şi zona Katowice. Eu îmi susţinusem examenul de diplomă în mai 1979.  Credeam că Academia m-a uitat. Dar n-a fost aşa. În 2010, Academia de Mine şi Metalurgie publică un superb album, un fel de Top 25 al absolvenţilor săi iluştri din toată perioada postbelică. M-am regăsit în tabloul de pe copertă, şi încă primul! Mi s-a organizat şi un stand la Expoziţia de la Biblioteca centrală a Academiei. Aici, printre altele a fost expusă fotografia mea alături de legendarul Lech Walesa. Fotografie în care Walesa răsfoieşte cartea mea de aforisme…

–        Asta da, amintire…L-ai cunoscut pe Walesa…

–        Întâlnirea cu Walesa, ca toate lucrurile importante din viaţa mea, s-a produs  întâmplător. Un tânăr regizor polonez, Jacek Raginis, m-a solicitat să-l ajut în scrierea unui scenariu de film, despre un caz puţin cunoscut de disidenţă româno-poloneză. Este vorba de muncitorul clujean Iuliu Filip, care, în octombrie 1981, când la Gdansk a avut loc congresul de constituire a Solidarităţii, s-a gândit să le trimită organizatorilor o scrisoare de felicitare. A scris doar câteva rânduri: “Urez mult succes primului sindicat liber din lumea comunistă!” Om onest, s-a semnat lizibil şi a pus data. A lipit plicul şi a scris adresa destinatarului: Lech Walesa, Gdansk, Polonia. Nu s-a grăbit să o pună la poştă. Bănuia el ca va fi înhăţată de securitate. A cumpărat o sticlă de coniac, s-a dus la bazarul din Cluj unde veneau frecvent turişti polonezi să facă mici negoţuri. A ales unul care i s-a părut demn de încredere, i-a dat sticla şi plicul, rugându-l să-l trimită din Polonia la destinaţie. Polonezul, om serios, s-a ţinut de cuvânt, Aşa se face că în ajunul Congresului, scrisoarea lui Iuliu Filip a ajuns pe biroul lui Lech Walesa. Fiind un gest de solidaritate internaţională, sindicaliştii polonezi au citit scrisoarea la conferinţa de presă, unde  erau prezenţi 300 de ziarişti occidentali. Fireşte, scrisoarea românească şi numele lui Iuliu Filip au înconjurat rapid mapamondul, supărându-l la culme pe Ceauşescu. A doua zi Iuliu Filip era arestat, judecat în regim expres şi condamnat la 6 ani de închisoare. Şase ani pentru o frază nevinovată. Tare scumpe erau serviciile poştale în Romania Socialistă.  De fapt v-am povestit deja filmul “Scrisoare românească” la al cărui scenariu am fost coautor. Eroul principal şi realizatorii filmului au fost invitaţi la Varşovia şi la Gdansk în 2006, la manifestările prilejuite de împlinirea a 25 de ani de la înfiinţarea Solidarităţii. Acolo i-am cunoscut, printre alţii, pe Jeliu Jelev (fost Preşedinte al Bulgariei),  pe dramaturgul Vaclav Havel, fost Preşedinte al Cehiei, Erau invitaţi de seamă, din toată lumea, iar Walesa nu-şi vedea capul de treburi. Dar “Scrisoarea românească” evocată  chiar în deschiderea festivităţilor, l-a marcat. Întâlnirea, cu Walesa, planificată pentru 20 minute, a durat o oră.

–         Mie electricianul nu mi-a plăcut deloc. Cine mai vorbește azi de el?

–         Un laureat al Premiului Nobel nu va putea fi niciodată uitat. Walesa a fost un om simplu, dar convingător şi extrem de util, scos la rampă de arhitecţii intelectuali ai Solidarităţi. Aceştia ştiau că doar un astfel de om poate coagula masele populare, şi nu un filosof sau doctor docent. Aşa se face că Solidaritatea lui Walesa a înregistrat rapid şapte milioane de membri. O forţă cu care comuniştii au înţeles că e imposibil să se lupte…

–           Vezi cum istoria face dreptate? Nu Walesa, ci Papa Ioan Paul al II-lea a dat aripi Poloniei și adevăratei bătălii pentru o lume mai dreaptă, fără comunism. El a fost un stegar mic. Pontiful a fost un Papă pentru mileniul trei, așa cum menționam într-un volum apărut la Editura Colosseum în anul 2000, lansată la Uniunea Scriitorilor, împreună cu Laurențiu Ulici, în prezența nunțiului apostolic J. Perisset. Dacă vom găsi spațiu în dialogurile noastre, merită să relevăm cuvintele rostite de Episcopul Romei în timpul vizitei Sale din 9-11 mai la București. Și ar merita. Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la trecerea sa în rândul sfinților. Apropo Eminescu. Știi că Papa a rostit Ruga Luceafărului nostru în Piața Sfântul Petru de la Roma – în limba română? 

–          Papa a deschis un drum, pe care, la început, polonezii au mărşăluit după Walesa. Sigur, azi, când contestarea oricui a devenit dovada supremă a democraţiei, şi Walesa e criticat. Fiind un om simplu, a gafat public, de mai multe ori. Ba, în unele cercuri, e contestat tot mai zgomotos şi Papa Ioan Paul al II-lea. Papa însă va rămâne veşnic un personaj  fabulos, care a impulsionat mişcarea de eliberare spirituală a Europei de Est. Vizita sa a electrizat toată suflarea României, indiferent de confesiune.

–      Am elaborat  şi publicat nu mai puţin de douăzeci de cărţi (traduceri și monografii consacrate Suveranului Pontif, printre care volumul Ioan Paul al II-lea – Papă pentru mileniul al III-/ . Papa Francisc mi-a decernat, în anul 2015, distincția Pro Ecclesia et Pontifice . Mărturisesc cu mândrie: sunt singurul diplomat din lumea ortodoxă care deține acest ordin.