Ce las eu în urma mea, cui am fost cu adevărat aproape? 

E ultima sâmbătă din mai. Timpul pare că a zburat, dar lasă în urmă urme adânci. Zilele acestea au fost pline de întrebări despre iubire, despre prietenie, despre durere și nădejde. Poate că nu întâmplător, ele toate s-au așezat în sufletul meu într-o singură întrebare: ce las eu în urma mea, cui am fost cu adevărat aproape?

Am învățat în aceste zile că iubirea nu are nevoie de dovezi fastuoase, ci de gesturi simple, sincere, tăcute. O mână întinsă. O vizită în liniște. O rugăciune spusă cu inima pentru cel ce suferă. A fi prezent acolo unde nu se cere nimic, dar e nevoie de tot.

Am trăit emoția poveștii lui Luchian, pictorul cu mâini tremurânde, dar cu inimă vie până în ultima clipă. Am simțit până la lacrimi muzica tăcută a lui Enescu, care a venit fără să spună nimic și a cântat două ceasuri la căpătâiul unui om ce nu mai putea picta. Nu pentru faimă. Nu pentru laudă. Ci doar pentru că dragostea adevărată face asta: se dăruiește, fără să întrebe, fără să aștepte.

M-am întrebat, cu o emoție sinceră, dacă eu aș putea fi acel prieten care vine tăcut, care spune prin gesturi mai mult decât prin cuvinte. Dacă aș avea curajul și inima să fiu acolo unde e suferință, nu ca salvator, ci ca mângâiere.

Și mi-am răspuns: da, uneori aș face asta. Pentru câțiva oameni dragi. Poate aș șopti o poezie, poate aș sta în liniște. Și mi-am dorit să nu fie nevoie de suferință ca să fiu iubire pentru ceilalți. Să fiu prezentă acum. Astăzi. Înainte de a fi prea târziu.

Hristos este mereu acolo. El, prietenul sigur, Cel care nu întârzie niciodată. Dar ce bucurie profundă e să-L simți și în oameni! Să știi că ai pe cineva care te ține de mână și în tăcere îți spune: „Nu ești singur”.

La final de mai, simt că sufletul meu are nevoie de mai puțină agitație și de mai mult adevăr. Mai puține cuvinte, mai multe fapte. Mai puține întrebări, mai multă dragoste oferită simplu, curat, concret.

„Să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta și cu adevărul.” (1 Ioan 3:18)

Asta e dorința mea în această zi. Să nu mai aștept ziua potrivită ca să fiu prezent. Să fiu eu acea zi. Să fiu eu acea iubire.

Poate nu întâmplător, gândurile din ultimele zile m-au dus iar și iar către același loc tainic: locul unde iubirea se naște din gesturi mici, unde prezența cântă mai tare decât vorbele.