Crezul – ancora sufletului meu

„Ușile, ușile; cu înțelepciune să luăm aminte!”

De câte ori aud acest îndemn la Sfânta Liturghie, simt că se deschide o ușă și înlăuntrul meu. O ușă către ceva mai profund decât cuvintele, către miezul credinței. Este momentul când rostim împreună Crezul – 12 articole, 12 trepte către cer, o mărturisire care ne leagă pe toți într-un singur suflet, într-o singură credință.

De copil am fost învățat să știu Crezul pe de rost. Dar abia mai târziu am început să-l simt. Să-l trăiesc. Nu e doar o rugăciune spusă în cor, ci o legătură vie între mine și Dumnezeu, între mine și biserica vie a semenilor mei întru credință.

Ultimele cuvinte din Crez mă răscolesc de fiecare dată:

„Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie. Amin.”

Aștept. Nădăjduiesc.

Această așteptare nu e pasivă. Este, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, „o ancoră a sufletului” (Evrei 6:19) – o nădejde vie, care nu mă lasă să mă scufund, chiar dacă valurile vieții izbesc corabia mea.

Nu e ușor să trăiești cu nădejde în lume. Sunt zile când totul pare pierdut, când rugăciunile nu au ecou, când corabia pare că ia apă. Dar nădejdea, dacă e zidită pe făgăduințele lui Dumnezeu, nu minte și nu înșală. Dumnezeu nu poate minți. El a spus și va împlini.

Mă gândesc des la corabia lui Noe. Afară era potopul, frica, moartea. Dar înăuntru era liniște. Nu pentru că valurile nu loveau, ci pentru că Dumnezeu era acolo. Noe nu s-a temut. A avut nădejdea mântuirii. Nu în propriile lui puteri, ci în Dumnezeu.

Așa e și cu Crezul: el e corabia mea. Mă ține pe linia de plutire. Mă leagă de Hristos. Mă ancorează în sens. Mă face să nu uit că, deși lumea se poate clătina, ceea ce cred rămâne neclintit.

Rostesc Crezul în fiecare zi. Cu inima. Cu ochii închiși și cu nădejde deschisă. Pentru că știu: viața veacului ce va să fie nu e un vis, ci o promisiune. Și promisiunile lui Dumnezeu nu se frâng.

Pentru că nădejdea nu este o fantezie, ci ancora care mă ține legat de cer.