Credința nu e spectacol

Am învățat, în timp, să mă tem de crezuri prea strălucitoare și de oameni care rostesc numele lui Hristos, dar nu-I poartă chipul în fapte.

Credința adevărată nu se afișează. Ea se trăiește. În tăcere, în discreție, în rugăciune, în ascultare, în suferință.

Mi-au rămas în suflet cuvintele scriitorului creștin Traian Dorz:

„O suferință nu e neapărat semnul unei credințe adevărate. Pot fi suferințe și pentru credințe false.” („Hristos – puterea apostoliei”, p.305)

Când mă uit în jur, văd mulți oameni care suferă, dar nu pentru Hristos. Unii suferă pentru imagine, alții pentru poziții, unii pentru mândrie sau orgoliu. Și totuși, lumea îi aplaudă. Îi urmează. Îi pune pe piedestaluri. De ce? Pentru că vorbesc tare, cu siguranță, din „scaunele moi ale slavei deșarte”. Pentru că oferă soluții ușoare, nu adevăruri grele.

Dar pe cei care ard pentru Evanghelie, care trăiesc smerit și nu se impun, ci slujesc, pe aceștia lumea nu-i vede. Sau îi vede, dar nu-i ascultă. Ei nu au „agende personale”. Ei nu caută mulțimi, ci Împărăția. Ei nu predică pentru aplauze, ci pentru mântuire. Ei nu caută să iasă în față, ci să rămână în voia lui Dumnezeu, chiar dacă asta înseamnă cuptorul lui Faraon, nu scaunul de aur al liderilor de azi.

Credința nu e spectacol. Credința e tăria de a rămâne lângă adevăr când toți fug. E decizia de a nu te compromite, chiar dacă asta te face „incomod”.

Credința nu caută lumina reflectoarelor, ci lumina lui Hristos. Nu vrea „să fie cineva”, ci vrea să-L urmeze pe Cel care S-a făcut „nimic” pentru noi.

Am înțeles asta nu doar din cărți, ci din oameni. Oameni simpli, necunoscuți, dar sfinți. Oameni care au suferit nu ca să fie admirați, ci pentru că n-au putut trăda. Oameni care trăiesc „prin credință” – nu prin calcule, scheme sau manipulări.

Aceștia sunt eroii mei. Și dacă e ceva ce-mi doresc, e să fiu și eu printre ei. Nu mare. Nu văzut. Dar credincios. Acolo unde m-a pus Dumnezeu.

Pentru că nu oricine suferă e sfânt, dar toți sfinții știu să sufere în taină.