Credința care vorbește fără să vadă

Intrând Domnul în Capernaum, un sutas, cu inima grea și plină de nădejde, i se adresează Lui: „Doamne, sluga mea zace în casă, cumplit chinuindu-se.” N-a adus sluga cu sine, n-a adus nici un semn, nici un indiciu al suferinței, pentru că știa că prezența trupească nu este întotdeauna necesară atunci când credința adevărată e aprinsă în suflet. El credea în puterea cuvântului Domnului, în forța simplă și curată a poruncii Lui.

Eu mă întreb adesea dacă am și eu o astfel de credință – credința care nu cere să vadă, ci crede fără ezitare. Credința care nu cere semne sau dovezi, ci se încrede deplin că un cuvânt rostit de Hristos are puterea să schimbe vieți, să vindece dureri și să aducă lumină acolo unde domnește întunericul.

Sutasul nu i-a cerut lui Hristos să vină în casa lui. Nu pentru că nu ar fi dorit-o, ci pentru că era cu atât de multă smerenie încât se simțea nevrednic să-L primească. „Nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu,” a spus el, recunoscându-și locul său mic în fața Celui Atotputernic. Această smerenie nu micșorează credința sa, ci o înalță la o dimensiune cu totul nouă. E o credință care nu se laudă, care nu cere, ci așteaptă cu încredere și cu tăcere.

Această poveste mă provoacă să mă gândesc la propria mea relație cu credința. Cât de des mă tem să cer prea mult, să cer prezența, să cer dovezi? Cât de des uit că pentru Dumnezeu e suficient un cuvânt rostit din smerenie și dintr-un suflet ce se încrede? Credința aceasta care „nu a văzut și a crezut” e chemarea care răsună în mine, în fiecare zi.

Când Domnul i-a spus sutasului: „Du-te, după cum ai crezut, fie ție!”, sluga s-a făcut sănătoasă în ceasul acela. Aceasta este puterea credinței adevărate – ea nu se agață de aparențe, nu caută confirmări, ci trăiește în speranță și în nădejde, încredințându-se că Cel ce stăpânește viața și moartea poate să schimbe orice situație.

În fața propriilor mele încercări, îmi amintesc de acest sutas, pomenit în bisericile noastre în duminica de astăz, care a crezut cu tot sufletul său. Încredințarea lui este o lecție pentru mine: să nu mă tem să cer, să nu mă tem să cred chiar și atunci când totul pare fără speranță. Să spun, așa cum a spus el: „Doamne, nu trebuie să fii aici. Zi numai cuvântul și sufletul meu, viața mea, vor fi vindecate.”

Să am credința aceasta – credința care nu se îndoiește, care nu cere dovezi, ci care se pleacă cu smerenie înaintea Celui care face toate lucrurile noi. Să primesc cu inima deschisă darul vindecării, al mântuirii, al iubirii Sale fără margini.