Oglinda smereniei și a iubirii: chemarea la o credință vie

Simt uneori cât de ușor îmi cade inima în judecată, dar îmi aduc aminte cu durere: cine sunt eu să-i dau sentința aproapelui meu?

Nu văd decât o oglindă a propriei mele fragilități, și mă înfricoșez la gândul că, prin judecată, mă depărtez de harul Tău.

Învăț să privesc cu ochii iertării, să înțeleg că fiecare om poartă o luptă ascunsă, un suflet rănit și o poveste necunoscută.

Și atunci când aleg să iubesc și să iert, las lumina Ta să pătrundă în mine și în celălalt.

Credința mea nu trebuie să fie doar o etichetă, ci o forță vie care mă transformă zi de zi.

Vreau să fiu o mâna întinsă, un cuvânt blând, o prezență care aduce pace.

Vreau să învăț să răspund iubirii Tale prin fapte, nu doar prin vorbe.

Doamne, dă-mi puterea să fiu răbdător cu mine însumi și cu ceilalți, să nu mă las pradă mândriei sau deznădejdii, ci să merg cu smerenie și încredere pe calea pe care mi-ai arătat-o.

În fiecare zi, Te rog să-mi luminezi gândurile și să-mi călăuzești pașii, ca să nu devin o piedică pentru cei din jur, ci o punte spre pace și iubire, spre adevăr și iertare.

Fă-mă să mă bucur în slăbiciunile mele, pentru că acolo Te simt lucrând cel mai profund, să mă bucur în iubirea care ne unește și ne ridică mai presus de orice judecată.

Învață-mă să fiu mic pentru a fi mare în Tine, să nu mă tem să recunosc că am nevoie de Tine mereu, că fără Tine sunt pierdut și fără rod.

Ajută-mă să mă las cu totul în mâna Ta iubitoare, ca să trăiesc o credință adevărată – vie, luminoasă și plină de fapte bune.