A învăța să pierzi

Nu mi-a fost ușor să accept pierderile. La început, fiecare lucru pe care-l pierdeam – o relație, un plan, o poziție – îl vedeam ca pe un eșec. Dar, cu timpul, am înțeles că nu toate pierderile sunt un blestem. Unele sunt binecuvântări deghizate.

Când am pierdut prima dată ceva ce credeam că îmi definește valoarea, am simțit că mă prăbușesc. Dar acolo, jos, unde nu mai aveam nimic de susținut aparențele, am început să-L aud pe Dumnezeu. Clar, simplu, viu.

El mi-a spus:
„Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.” (II Corinteni 12, 9)

Atunci am început să privesc pierderea altfel. Nu ca pe o pedeapsă, ci ca pe un instrument de vindecare. Uneori, Dumnezeu îți ia ceea ce ți-a devenit idol. Alteori, îți închide ușa ca să te salveze de o cameră care ar fi ars.

Poate și tu pierzi ceva acum. Sau poate ți-e teamă că vei pierde. Dar te încurajez: lasă-L pe Dumnezeu să transforme rana în drum, golul în loc de întâlnire.

Am învățat că a pierde nu înseamnă întotdeauna sfârșit. Uneori, e doar o paranteză între ce am fost și cine suntem chemați să devenim.
Și, în timp ce pierdem, El ne strânge în taină cu și mai multă dragoste.

Acolo unde crezi că se termină totul, poate tocmai acolo începe viața adevărată.