Când clopotele bat și nimeni nu vine

Ne plângem uneori că s-au golit bisericile. Că nu mai vin oamenii. Că tinerii nu mai calcă pragul slujbelor. Că s-au închis urechile la chemarea clopotelor. Și da, poate că e și vina vremurilor. Poate că e și vina oamenilor. Dar nu numai.

Mi-a rămas în minte o istorioară scrisă de părintele Iosif Trifa. O redau aici, fiindcă spune mult – într-un mod simplu – despre realitatea din multe biserici de azi:

Porumbeii din Veneția

Veneția este orașul porumbeilor. Cei mai mulți se află în jurul marii biserici din piața San Marco.

Și, lucru interesant: de câte ori sună de amiază clopotul cel mare al bisericii, porumbeii se strâng cu miile de prin oraș în turlele bisericii.

– Uite ce lucru minunat! – a exclamat un străin.

La chemarea clopotului, porumbeii se strâng la biserică, de parcă ar fi niște creștini evlavioși. Ei ascultă chemarea clopotelor mai mult decât oamenii.

– Stai! Stai! – a răspuns un localnic.

Strângerea porumbeilor când trage clopotul de amiază are un alt tâlc: Atunci li se dă porumbeilor de mâncare. Ei se strâng la biserică nu numai pentru chemarea clopotelor, ci și pentru că știu că atunci li se dă de mâncare.

Asta m-a pus pe gânduri. Poate că nu e de ajuns să bată clopotele. Poate că nu mai e de ajuns să chemăm lumea. Poate că oamenii nu pleacă fiindcă n-ar vrea să fie acolo, ci fiindcă nu mai găsesc hrană. Hrana duhovnicească. Adevărul spus cu dragoste. Bucuria. Vindecarea. Sensul.

Clopotele sună. Dar dacă înăuntru nu e nimic care să umple foamea sufletului, rămân doar niște ecouri goale.

Nu-i vorbă, și noi, credincioșii, trebuie să venim cu așteptările curate, cu dor de Dumnezeu, nu doar după rezolvări rapide. Dar nici păstorii nu trebuie să uite că oamenii vin flămânzi. Iar dacă vin și nu găsesc nimic, se vor întoarce spre altceva. Și nu-i greu să ghicești ce găsesc „dincolo”.

Postul Maicii Domnului e un timp al cercetării. Nu doar al celorlalți, ci și al nostru. Ce oferim? Ce dăm de mâncare celor care vin? Cum sună clopotele noastre – cheamă cu iubire, sau cu formă fără fond?

E vreme de întors fața și inima spre cei care încă mai ascultă. Și de pus pâine caldă pe masa sufletului, nu doar lumânări pe altar.

Clopotele încă bat. Întrebarea e: oamenii mai vin? Și dacă vin, ce le dăm să mănânce?