Cuiele din prispă – lecția vorbelor grele 

Am auzit o poveste care m-a marcat profund.

Un bătrân avea mai mulți fii. Când au crescut, uneori îi spuneau vorbe grele, îl certau și îi cereau socoteală pentru ce nu le-a dat sau pentru ce nu a făcut cum voiau ei. Dar bătrânul nu răspundea. În schimb, lua câte un cui și îl bătea în prispă.

Așa, cu timpul, prispa s-a umplut de cuie, de sus până jos.

Anii au trecut. Fiii și-au întemeiat familii, au devenit părinți și au înțeles ce înseamnă să fii părinte. Atunci au venit în fața tatălui și și-au cerut iertare pentru cuvintele grele.

Bătrânul nu a spus nimic. A intrat în casă, a luat un clește și a început să scoată toate cuiele. Unul câte unul, până nu a mai rămas niciun cui în lemn.

Fiii l-au întrebat atunci: „De ce ai bătut atâtea cuie în prispă? Și de ce le-ai scos acum?”

El a răspuns:

„De fiecare dată când m-ați rănit cu vorba, am înfipt un cui. Acum, că v-ați cerut iertare, le-am scos. Dar vezi? Lemnul rămâne găurit. Așa rămân și amintirile.”

Am rostit și eu, cândva, cuvinte grele. Poate în grabă, poate în nervi, poate din neputința de a spune ce mă durea cu adevărat. Și le-am spus celor dragi – părinților, fraților, oamenilor care m-au iubit în tăcere. Le-am spus ca și cum mi s-ar fi cuvenit totul, ca și cum ei erau de vină că n-am primit ce voiam. Nimeni nu m-a oprit. Ei au tăcut. Dar acum știu – fiecare vorbă a fost ca un cui bătut în prispă. Anii au trecut. Am crescut. Am devenit și eu ce erau ei atunci – un om cu griji, cu esponsabilități, cu oboseli și limite. Și am început să înțeleg. Să văd. M-am întors în mine și mi-am cerut iertare. Uneori chiar cu voce tare, alteori doar în rugăciune. Dar lemnul inimii lor – ca și lemnul prispei din poveste – rămâne găurit. Cuiul poate fi scos, iertarea poate fi sinceră, dar urmele rămân.

Am învățat, poate târziu, că iertarea nu șterge trecutul, ci îl mângâie. Nu anulează rana, dar o face mai ușor de dus. Și mai ales am învățat că e mai bine să nu bat cuiul deloc.

Dragă cititorule, poate și tu ai rostit cândva vorbe care au durut. Poate ai și tu o prispă imaginară pe care s-au bătut, una câte una, regretele. Poate ai fost rănit. Sau poate ai rănit.

Te încurajez să te oprești o clipă.
Să-ți ceri iertare dacă n-ai făcut-o.
Să ierți, dacă nu ai putut până acum.
Dar mai ales, să înveți să alegi cu grijă cuvintele.

Pentru că, deși oamenii iartă, lemnul inimii lor nu mai e niciodată ca la început.