Sunt greu de așternut cuvintele care trebuie spuse acum, odată cu trista veste că spiritul atât de liber și de nonconformist al celui care a fost un pasionat jurnalist, talentat artist fotograf și un mereu spiritual și devotat confrate și prieten, CAROL GIGI NICOLAU s-a ridicat la ceruri. Iar asta poate și pentru că Gigi a fost mereu alfel decât noi toți cei din breaslă, diferit față de noi toți cei care trăim în Valea Jiului, atipic până și pentru vremurile în care și-a dus, cu curaj, cu demnitate, cu îndârjire, cu speranță, cu solitudine, dar niciodată cu deznădejde sau cu compromis, anii de viață.

Din cei 67 de ani pe care i-a petrecut pe pământ, Carol Gigi Nicolau a dedicat  mai mult de jumătate pasiunii pentru jurnalism, profesie în care avea să debuteze încă din primii ani de după 1989, în redacția plină de speranțe a cotidianului național „Tineretul liber”. Venise aici de la Petroșani, din Valea Jiului, convins că își poate pune condeiul în slujba idealului potrevoluționar al multor români, generat de istoricul Punct 8 al Proclamației de la Timișoara. Văzuse și înțelesese deja perfect „binefacerile” epocii comuniste încă din primii ani din viață, acasă, în Valea Jiului, între mineri. Aici a trăit primele sentimente confuze referitoare la acest sistem politic, la moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, mai apoi a trăit din plin, în primii ani ai tinereții, emoția lui „august 1977” și după aceea, speranțele lui „decembrie 1989”.

S-a convins însă destul de repede că realitățile României postdecembriste nu se intersectau cu așteptările sale și ale altor milioane de români. Dar nu a abandonat „lupta” și a devenit un acerb critic al „comunismului cu față umană” al regimului Iliescu. Intrat în redacția publicației „Academia Cațavencu”, Gigi Nicolau a descoperit investigația cu umor fin, reportajul ci iz pamfletar, dar și arta fotografică, toate aceste stiluri gazetărești însoțindu-i cu succes întreaga carieră jurnalistică. Scriitorul Ioan Groșan spune despre Gigi că „era genul de ziarist pe care dacă-l dădeai afară pe ușă, îți intra înapoi pe fereastră: o specie pe cale de dispariție în epoca intereselor partinice și (sau) pecuniare”.

Gigi Nicolau este cunoscut în Valea Jiului ca fiind unul dintre jurnaliștii care „s-au luat de gât” cu Miron Cozma, în perioada în care acesta era cunsocut drept „cel mai puternic personaj al Văii Jiului”, fapt care l-a transformat oarecum și într-o victimă (poate unică!) a mineriadelor la Petroșani.

Dincolo însă de episoadele dramatice prin care a trecut ca jurnalist de investigații, Gigi Nicolau a fost unul dintre oamenii pentru care Parângul (în primul rând), dar și Retezatul, Vîlcanul sau Șureanul, munții care străjuiesc mirifica Vale a Jiului, i-au fost mereu „casă bună” și loc de pelerinaj, unde instantaneele pe care le-a realizat, în turele de munte împreună cu Sorin Oprea, dar și cu alți montaniarzi la fel de împătimiți, au devenit, grație talentului său fotografic, veritabile lucrări de artă. Parte din ele, împreună cu alte imagini istorice de la mineriade și din alte evenimente care au marcat istoria României contemporane, au ajuns de altfel, grație lui Gigi Nicolau, în anul de la cumpăna mileniilor, la galeriile ICR de la New York.

În ultimii aproape 10 ani, viața lui Gigi Nicolau s-a schimbat radical. O boală perfidă (diabetul) a început să-i joace feste, să-i tulbure întrutotul viața, să-i schimbe destinul. Treptat, boala i-a copleșit trupul, fără a reuși însă să pună stăpânire și pe spiritul său. Semne ale acestei „lupte” sunt evidente în cartea sa „Roșu adânc de Valea Jiului”, editată în 2015 și lansată în 2016 la București în prezența președintelui Emil Constantinescu, volum oarecum autobigrafic dar, în egală măsură, o frescă a unor evenimente care au marcat istoria unei jumătăți de secol înainte și după „schimbările ” din 1989. Schimbări pe care Gigi Nicolau le-a așteptat până în ultima zi a vieții sale.

O zi care a venit, discret, înaintea echinocțiului de toamnă, ridicând la ceruri sufletul bun al unui om care a crezut într-un ideal, care a crezut în jurnalism și în puterea acestuia de a schimba lumea și care nu a abandonat această credință niciodată. Iar nouă, celor care l-am cunoscut, l-am apreciat și l-am admirat, ne rămân de pe acum doar însemnele muncii sale, cuprinse în articolele sale, în cartea sa de reportaje și în fotografiile sale, împreună cu amintirea vremurilor în care viețile noastre s-au intersectat.

Drum lin spre stele, Carol Gigi Nicolau!

Bunul Dumnezeu să te odihnească în pace!