Cu toate că viața și destinul care i-a fost hărăzit l-au dus departe de locurile în care s-a născut și a crescut, în care și-a făcut prieteni și admiratori, Cornel Bucșe Biholar, artistul lupenean cu suflet de romatic etern și cu inimă deschisă către prieteni, nu și-a uitat rădăcinile.

Stabilit în Germania și căsătorit acolo, Cornel Bucșe Biholar duce dorul de casă pe undele postului de radio Pro Diaspora (și acesta cu adânci rădăcini în Valea Jiului, prin cea care l-a fondat și-l conduce, doamna Katty Cîmpean), în inimile tuturor românilor plecați peste hotare în căutarea unei vieți mai bune.

Zilele acestea, în prag de sărbătoare națională a tuturor românilor, dar și înaintea celor mai frumoase zile de peste an, care vin odată cu sărbătorile Crăciunului, am primit de la Cornel Bucșe Biholar o scrisoare de suflet. O scrisoare cu drag și dor de România, de Valea Jiului, de Lupeni, de prieteni și de oameni. O scrisoare cu gânduri de neuitare, pe care vi le împărtășim tuturor celor care încă vă bucurați de muzica, de poezia, de prietenia lui Cornel Bucșe Biholar, românul plecat dar niciodară pierdut!

Scrisoare (din Diaspora) pentru cei de acasă

Dragii mei, 

Scriu aceste rânduri cu sufletul greu și cu dorul încolăcit în piept, ca o iarnă care nu mai vrea să plece. Sunt departe, da, dar nu am plecat niciodată cu adevărat. Pentru că acolo unde îți rămâne inima, acolo ești mereu prezent. Iar inima mea a rămas în România. A rămas în Lupeni, printre munți, printre oameni, printre amintiri.

Uneori mă doare. Mă doare că nu mă înțelegeți. Că vedeți plecarea mea ca pe o renunțare, ca pe o uitare. Dar nu e așa. N-am uitat nimic. Nici ulițele copilăriei, nici mirosul pâinii calde, nici glasul mamei, nici cântecele de acasă. Le port cu mine în fiecare zi, ca pe niște talismane care mă țin în viață.

Să știți că nu e ușor aici. Străinătatea nu e vis, e luptă! E muncă grea, e singurătate, e dor care nu se stinge. Dar în fiecare clipă, în fiecare pas, în fiecare zâmbet forțat, eu duc România cu mine. O apăr, o iubesc, o povestesc. Și da, o plâng!

Mi-e dor de Lupeniul meu. De muntele care mă privea tăcut, de oamenii care se salutau pe stradă, de liniștea serilor de vară. Mi-e dor de voi.

Dar cel mai tare mă doare când simt (uneori!) că voi nu mai aveți dor de mine. Nu vă cer nimic. Doar să știți că vă iubesc. Că nu v-am uitat. Că România trăiește în mine, chiar dacă pașii mei calcă pe alte trotuare. Că Lupeniul e acasă, și acasă nu se uită niciodată.

Cu drag și cu dor, Un român plecat, dar niciodată pierdut!

Cornel Bucșe Biholar

***

Gânduri bune de acasă, Cornel! Lupeniul, Valea Jiului și România nu te uită, pentru că muzica ta e nepieritoare, iar prietenia ta e fără bariere, fără granițe, dincolo de timp și spațiu. Pentru noi, cei care te știm și care te admirăm, ești mereu aici, prezent în comunitatea noastră, în viața noastră!