Cu vremea rea din inimă

M-am obișnuit cu frigul. Cu ploaia. Cu lipsurile. Cu neajunsurile care vin din afară. Trupul se adaptează, până la urmă. Își găsește un ritm, o apărare, o formă de rezistență.

Dar apoi citesc aceste cuvinte și simt că m-au prins în mijlocul lor:

„M-am obișnuit cu frigul și ploaia, doar că nu mă pot obișnui cu vremea rea din inimile oamenilor.” –  Fericita Xenia din Sankt Petersburg

Și totul devine mai clar. Răutatea, indiferența, judecata și nepăsarea nu pot fi îmblânzite la fel de ușor ca frigul. Ele rănesc mai adânc și lasă urme mai lungi. Uneori încerc să mă protejez, să mă închid. Alteori răspund la fel și mă simt prins într-un cerc fără sfârșit. Atunci înțeleg că problema nu este doar „în afară”, ci și în felul în care primesc și port aceste lucruri în mine. Pentru că atunci când inima mea se răcește, chiar dacă afară e soare, tot iarnă rămâne.

Am început să înțeleg că lupta mea nu este cu oamenii, ci cu felul în care îi port în inimă. Dacă îi judec, mă otrăvesc. Dacă îi resping, mă izolez. Dacă mă rog pentru ei, ceva se dezgheață – mai întâi în mine.

Poate că nu pot schimba vremea din inimile celorlalți. Dar pot veghea asupra inimii mele. Să nu o las să se obișnuiască nici cu răceala, nici cu întunericul.

„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa.” (Pilde 4, 23)