Sfinții nu lipsesc din vremuri grele

Astăzi, calendarul ortodox, îl pomenește pe Sfântul Cuvios Haralambie. Un sfânt legat de suferință, de boală, de foamete.

Când citesc despre ciuma care a golit Bucureștiul, despre orașe pustiite și frica ce se auzea pe ulițe, înțeleg ceva esențial: nu boala a fost cea mai mare durere, ci neputința. Și tocmai acolo, unde nu mai era soluție omenească, oamenii și-au pus nădejdea într-un sfânt.

Numită „ciuma lui Caragea, deoarece s-a petrecut în vremea domnitorului fanariot Ioan Gheorghe Caragea, aceasta a secerat, în total, peste 90.000 de oameni. Conform documentelor vremii, oamenii și-au pus, atunci, nădejdea în ajutorul Sfântului Haralambie, ca singurul care putea să-i izbăvească de boală și, după multe rugăciuni și cereri adresate lui, ciuma a dispărut.

Confirmarea o găsim în Acatistul închinat lui: „Bucura-te, izbăvitorule de ciumă și de foamete!“.

Astăzi poate nu trăiesc o ciumă, dar cunosc alte forme de lipsă: frica, nesiguranța, oboseala sufletului. Și, ca atunci, sunt chemat să aleg unde îmi așez nădejdea. Sfântul Haralambie a fost un semn că Dumnezeu nu părăsește niciodată pe cei care strigă către El.

Poate că și tu porți o teamă pe care nu o spui nimănui. Poate simți că „târgul” inimii tale e pustiu. Astăzi îmi amintesc că izbăvirea începe acolo unde pun nădejdea mai presus de frică.

„Către Domnul am strigat când m-am necăjit şi m-a auzit.” (Psalmul 119:1)