Atenția este adesea confundată cu vigilența sau cu efortul de a urmări totul. În realitate, ea nu ține de cantitatea lucrurilor observate, ci de calitatea prezenței. A fi atent nu înseamnă a cuprinde mult, ci a rămâne suficient timp cu un singur lucru.

Există o atenție discretă, care nu se manifestă prin reacții rapide. Ea nu întrerupe, nu corectează, nu concluzionează imediat. Se așază. Privește. Așteaptă. Tocmai de aceea, este greu de remarcat într-o lume care apreciază răspunsul prompt mai mult decât privirea atentă.

Când atenția lipsește, lucrurile nu dispar, ci se aplatizează. Oamenii devin funcții, gesturile devin automatisme, iar cuvintele devin semnale. Nimic nu mai cere timp, pentru că nimic nu mai este cu adevărat întâlnit.

Atenția nu este doar o capacitate cognitivă, ci una etică. Modul în care acordăm atenție spune ceva despre felul în care ne raportăm la ceilalți și la noi înșine. A fi atent înseamnă a recunoaște că ceva sau cineva merită să nu fie grăbit.

Poate că una dintre cele mai simple și mai rare forme de rezistență astăzi este tocmai aceasta: a oferi atenție fără a o transforma în performanță. A rămâne. A privi. A nu trece mai departe prea repede.