Începutul Postului – între lacrimă și nădejde

Astăzi, 23 februarie, pășesc din nou în prima zi a Postului Mare cu o inimă care știe că are nevoie de curățire. În fiecare an îmi spun că voi posti mai adânc, mai curat, mai adevărat. Și totuși, în fiecare an descopăr că începutul este o luptă cu mine însumi.

În aceste prime seri, la Canonul cel Mare al Sfântul Andrei Criteanul, rostit în cadrul Pavecernița Mare, mă aud pe mine însumi în dialog cu propria conștiință. Nu este doar o lectură sau o rânduială veche. Este glasul care mă întreabă: „Unde ești? Ce ai făcut cu darurile primite? De ce întârzii să te întorci?”

Canonul acesta nu mă lasă să privesc păcatul ca pe ceva abstract. Îmi arată chipuri din Scriptură – oameni care au căzut, dar s-au ridicat, și oameni care au ales să rămână în cădere. Mă regăsesc în amândouă ipostazele. De multe ori am amânat pocăința, am justificat greșeala, am înlocuit rugăciunea cu graba.

Și totuși, începutul Postului nu este despre deznădejde. Este despre șansa de a o lua de la capăt.

Îmi răsună în inimă cuvântul psalmistului: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.” (Psalmul 50, 11).

Când ascult rugăciunea Sfântului Efrem Sirul – „Doamne și Stăpânul vieții mele…” – simt că mi se cere să las deoparte duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert. Cât de actuale sunt acestea pentru mine, pentru noi toți, în agitația zilnică!

Postul Mare este o asumare a istoriei mele personale. În Canon, întreaga istorie a omenirii devine istoria mea. Greșelile lui Adam, rătăcirile lui Israel, căderile regilor – toate se reflectă în mine. Dar și lacrimile celor ce s-au pocăit, curajul celor ce s-au întors, nădejdea tâlharului de pe cruce – toate îmi sunt puse înainte.

Dragi cititori, începutul acesta nu ne cere perfecțiune, ne cere sinceritate. Nu ne cere să fim deja sfinți, ci să vrem să ne schimbăm. Prima zi de post este un prag: între omul vechi și omul care îndrăznește să creadă.

Astăzi aleg din nou, să nu fug de mine. Aleg să îmi văd slăbiciunile fără mască, dar și să cred că Dumnezeu poate face din inima mea un început nou. Dacă voi cădea, mă voi ridica. Dacă voi obosi, voi rosti din nou o rugăciune scurtă. Dacă voi fi ispitit să renunț, îmi voi aminti că Postul nu este o povară, ci un drum spre lumină.

Și poate că, la capătul acestor patruzecișiopt de zile, nu voi fi alt om în ochii lumii. Dar dacă voi avea o inimă puțin mai curată, puțin mai smerită, puțin mai iubitoare, atunci începutul de astăzi nu a fost în zadar.