Povestea „prăjiturilor” din Postul Mare

„Era primul Post Mare din viața mea. Totul pentru mine era o noutate și trăiam niște emoții puternice. Slujbele lungi de mănăstire îmi copleșeau sufletul de bucurie, în schimb mâncarea simplă de post era pentru mine o adevărată pedeapsă. Într-o zi, mergând spre trapeza mănăstirii, mă gândeam cu scârbă: „Din nou cașă, și iar cașă!” (n.r. pilaf din arpacaș sau mei). Iar eu nu o suport din copilărie. 

Gândindu-mă la nesuferita cașă, nu am observat cum dintr-o parte s-a apropiat arhimandritul Ioan Krestiankin, care mi-a spus: 

– Iar glandele mele salivare sunt alcătuite în așa fel, încât și pâinea neagră o mănânc ca pe prăjituri. 

Arhimandritul m-a binecuvântat și s-a rugat, punându-și mâinile pe capul meu îmbâcsit de gândurile despre cașă. Așa a avut loc prima mea întâlnire cu marele duhovnic. Iar de atunci și până în prezent, în Postul Mare mă căiesc sincer: 

– Părinte, nu postesc, ci petrec. Ce bune sunt toate!”

(Nina Pavlova, Ziua Sfântului Arhanghel Mihail, Editura Egumenița, Galați, 2014, pp. 32-33)

De fiecare dată când îmi amintesc această istorisire, mă regăsesc în ea. Și eu am avut „cașa” mea – nu neapărat în farfurie, ci în situațiile mărunte care îmi stricau pacea: o lipsă, o oboseală, o renunțare mică, dar repetată. Și eu am murmurat în gând: „Iar asta? Tot asta?”

Mi-am dat seama că adevărata luptă a Postului nu era cu mâncarea, ci cu nemulțumirea. Cu reflexul de a mă plânge. Cu dorința de confort.

Cuvântul Domnului îmi răsună adesea în inimă: „Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” (Matei 6, 21). Dacă comoara mea este gustul, comoditatea, obișnuința, atunci orice mică lipsă devine dramă. Dar dacă comoara mea începe să fie Hristos, atunci chiar și pâinea uscată capătă dulceață.

Dragi cititori, poate că fiecare dintre noi are o „cașă” pe care o respinge. Un lucru mic care ne irită, o neplăcere zilnică, o renunțare care pare prea mare. Postul ne pune înainte aceste lucruri nu ca să ne pedepsească, ci ca să ne descopere inima.

Mărturisesc că și astăzi încă mai am momente de împotrivire. Dar încerc să-mi aduc aminte de binecuvântarea aceea tăcută și de lecția simplă: sfințenia începe cu recunoștința.

Și mă rog ca Dumnezeu să-mi schimbe nu împrejurările, ci gustul inimii. Pentru că atunci când inima se luminează, până și ceea ce odinioară părea amar devine, prin har, dulce.