Mă opresc înaintea chipului lui Mihai Viteazul și încerc să-l privesc nu ca pe o figură din manual, ci ca pe un om viu. Îl văd intrând în Alba Iulia, purtând în el o dorință: unirea – mare unire a Românilor. Nu avea garanția că va reuși și totuși a mers înainte. A ținut împreună ceea ce era risipit, chiar dacă pentru puțin timp. Și apoi îl văd căzut, trădat, decapitat.

Mihai Viteazu a avut o viziune. Eu, de multe ori, nu reușesc nici măcar să țin unite lucrurile mici din viața mea. El a riscat totul pentru un „împreună”. Eu mă feresc de disconfort, evit confruntările, amân deciziile care ar putea aduce unitate în mine sau între mine și ceilalți.

Mihai Viteazu a mers până la capăt, chiar cu prețul vieții. Eu mă opresc la jumătate, de teamă să nu pierd, să nu doară, să nu fiu rănit. În fața lui înțeleg că adevărata unire nu începe în istorie, ci în mine. Că nu pot vorbi despre „împreună” în lume, dacă în mine este dezbinare: între ce spun și ce fac, între ce cred și cum trăiesc.

„Capul plecat sabia nu-l taie’ este tot o vorbă… care nici frumoasă nu-i, și nici adevărată.” (Mihai Viteazu)

Mihai nu a așteptat momentul perfect. A acționat într-un timp imperfect, cu resurse limitate, dar cu o inimă hotărâtă. Iar eu stau și aștept. Aștept să fie liniște, să fie clar, să nu doară. Aștept să se rezolve lucrurile fără mine sau fără să mă coste prea mult.

Dacă privesc sincer, văd cât de mult am lăsat în urmă: lucruri începute și neterminate, relații în care am ales tăcerea în locul adevărului, decizii pe care le-am amânat până când au devenit poveri. Nu pentru că nu aș fi știut ce am de făcut, ci pentru că nu am avut curajul să duc până la capăt.

Și întrebarea răsună în inima mea: De ce nu am avut curajul să fiu eu cel care începe unitatea între mine și ceilalți?