Îl văd pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab: tânăr, la Mănăstirea Bistrița, cu ochii închiși în rugăciune isihastă și cu sufletul treaz, învățând de la Sfântul Nifon. Nu e doar un voievod, ci un om care își pune viața în slujba înțelepciunii și a credinței. Îl văd scriind pentru fiul său, cu gândul la veșnicie, lăsând în paginile sale sfaturi care nu se pierd odată cu vremurile: „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”

El avea răbdare, evlavie, trezvie, dar și curajul să spună adevărul chiar împăraților și boierilor. Eu… uneori mă pierd în frici, amânări, compromisuri. Sfântul Voievod Neagoe Basarab construia mănăstiri, medita la destinul oamenilor; eu, câteodată, mă gândesc doar la ce-i ușor și comod pentru mine.

„Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi Ziditorul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul.” (Din învățăturile Sfântului Neagoe Basarab către fiul său Teodosie)

Sfântul Voievod Neagoe Basarab mă învață că adevărata putere e să crești în suflet, să lași daruri care depășesc vremurile – rugăciunea, înțelepciunea, cuvintele care formează oameni. Că poți fi domn și totodată smerit, că poți conduce și în același timp să iubești și să înveți. Învățăturile lui către fiul său sunt un testament viu: nu bogățiile contează, ci inimile și mințile pe care le modelezi.

Și întrebarea răsună în inima mea: Dacă aș putea să urmez astăzi pașii Sfântului Voievod Neagoe Basarab – să fiu drept, evlavios, să scriu și să învăț cu gândul la cei care vin după mine – ce aș lăsa în urmă care să conteze mai mult decât gloria trecătoare sau confortul de azi?