„Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Sem” (Facerea 9,26)

Astăzi stau în fața lui Sem. Îl recunosc: fiul lui Noe, omul care a intrat în corabie și a trecut prin potop. A văzut sfârșitul unei lumi și începutul alteia. A trăit între judecată și promisiune, purtând mai departe firul unei istorii pe care Dumnezeu avea să o continue.

După potop, viața începe din nou. Noe plantează o vie, face vin… și cade. Se îmbată și ajunge dezgolit în cortul său, vulnerabil și expus. Ham, unul dintre fii, vede și vorbește. Dar Sem, celălalt fiu al lui Noe, nu este singur. Iafet, fratele său, îi stă alături. Împreună, fără să privească, iau o haină și acoperă goliciunea tatălui lor. Fără comentarii, fără judecată, fără spectacol. Un gest tăcut de respect și grijă comună.

Și mă văd pe mine. Cât de ușor văd slăbiciunea altuia și o spun mai departe. Cât de greu îmi e să tac. Îmi lipsește discreția lor, dar și comuniunea lor. Sem și Iafet mă învață responsabilitatea și grija față de casnicii mei și de aproaple meu.

După potop viața lui merge mai departe. Din Sem se naște, peste generații, Avraam – promisiunea care continuă.

De la Sem învăț că gesturile mici în momentele dificile contează mai mult decât vorbele mari.

Că responsabilitatea nu e doar a mea, ci poate fi împărtășită.

Azi aleg să fiu atent la ce văd și la cum reacționez. Să acopăr, nu să expun.

Și întrebarea răsună în inima mea: Ce faci când vezi slăbiciunea altuia – alegi să expui sau să acoperi, singur sau împreună cu cine trebuie?