Nu e ușor să stai față în față cu tine. De multe ori evit asta fără să-mi dau seama. Mă ocup, mă aglomerez, îmi umplu timpul, doar ca să nu rămân singur(ă) cu gândurile mele. Pentru că liniștea nu e întotdeauna liniștitoare.

Dar sunt momente în care nu mai pot fugi. Momente în care mă întâlnesc cu mine, așa cum sunt. Fără grabă. Fără explicații. Fără măști.

Și nu e mereu confortabil.

Descopăr lucruri pe care le-am ascuns, gânduri pe care le-am evitat, emoții pe care le-am amânat. Dar, în același timp, descopăr și ceva ce nu am pierdut niciodată: cine sunt cu adevărat, dincolo de tot.

Poate că asta e cea mai importantă întâlnire. Nu cu alții. Ci cu mine. Pentru că doar de aici începe totul.

Și, poate, în tăcerea aceea care doare, se naște, încet, o lumină. Un fir subțire de adevăr care nu cere nimic, dar spune tot.

Iar când înveți să rămâi cu tine, fără teamă, fără grabă, începi să te regăsești în liniștea dintre două bătăi de inimă.

Acolo unde nu mai fugi, ci doar exiști.

Hristos a Înviat!