„Sarra şi a născut lui Avraam un fiu la bătrâneţe, la vremea arătată de Dumnezeu.”

(Facerea 21, 2) 

O văd plecând din Ur, dintr-un oraș al bogăției și al siguranței. Lasă în urmă confortul, familia, stabilitatea și pornește cu Avraam, într-un drum care nu are hartă clară, doar o chemare. Îl urmează, îl numește „domnul meu” și trăiește ani întregi de așteptare, mutări, foamete, nesiguranță.

Și peste toate, poartă o durere tăcută: nu poate avea copii.

Anii trec. Promisiunea rămâne. Corpul îmbătrânește. Nădejdea se subțiază. Și totuși, Dumnezeu revine asupra cuvântului Său când pare prea târziu.

Eu cred că știu cum ar trebui să arate împlinirea. Clar, rapid, vizibil. Dacă promisiunea întârzie, încep să o reinterpretăz sau să o abandonez.

Sarra îmi arată altceva: ani de tăcere între promisiune și împlinire. Ani în care nimic nu confirmă ceea ce a fost spus. Și în acei ani, ea nu încetează să trăiască – dar învață să aștepte.

Eu nu știu să stau acolo unde nu văd rezultat.

Sarra nu devine mamă prin logică, prin control sau prin soluții alternative. Devine mamă atunci când Dumnezeu decide că timpul e împlinit. Și asta îmi răstoarnă felul de a gândi: nu tot ce pare blocat este pierdut. Nu tot ce pare imposibil este final. Uneori, Dumnezeu nu întârzie răspunsul. Îl pregătește dincolo de înțelegerea mea.

Și întrebarea se întoarce spre mine: De câte ori am renunțat să mai aștept, exact în momentul în care promisiunea încă lucra în tăcere?