Mă întorc în timp și stau înaintea Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu, voievodul care a știut să conducă, dar mai ales să rămână statornic. Aproape 25 de ani de domnie, echilibru, înțelepciune, ctitorii, dărnicie fără margini. Istoria îl arată ca pe un om rafinat, diplomat, apărător al credinței și al culturii.

Dar adevărata lui măreție nu stă în ce a construit, ci în jertfa lui.

Pe data de 15 august 1714, în timp ce creștinii sărbătoreau „Adormirea Maicii Domnului”, domnitorul Valahiei, Constantin Brâncoveanu era decapitat alături de fii și ginerele său. În fața morții, cu fiii lui lângă el, i se cere totul: averea, demnitatea, credința. Le pierde pe toate… mai puțin pe una.

Îi aud cuvintele: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să ne salvăm sufletele noastre şi să ne spălam păcatele cu sângele nostru”

Și rămâne demn.

Eu nu sunt pus în fața sabiei. Dar sunt pus în fața compromisului.

El a avut totul de pierdut și n-a cedat. Eu am puțin de pierdut… și totuși negociez.

El și-a ținut credința în fața morții. Eu o diluez în fața confortului.

El și-a întărit copiii să moară pentru adevăr. Eu, uneori, nu reușesc nici să trăiesc clar pentru el.

De la el învăț că există un punct dincolo de care nu mai trebuie să negociez.

Credința nu este un detaliu al vieții mele, ci este centrul ei.

Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu nu a fost doar un conducător bun, ci un om întreg. Un om care, în clipa decisivă, nu s-a fragmentat.

Înțeleg că adevărata mea valoare nu se vede în ceea ce câștig, ci în ceea ce refuz să pierd.

Și întrebarea se întoarce spre mine: Tu ce ești gata să pierzi… ca să nu-ți pierzi sufletul?