Există locuri pe care le vizitezi și le păstrezi în albumul fotografiilor și există locuri care îți pătrund în suflet și rămân acolo pentru totdeauna. Pentru mine, unul dintre aceste locuri este Capul Kaliakra, promontoriul spectaculos care înaintează aproape doi kilometri în apele nesfârșite ale Mării Negre și care pare să unească pământul cu cerul și omul cu infinitul.
Am ajuns aici cu inima plină de emoție și cu dorința de a regăsi liniștea. De îndată ce am pășit pe drumul îngust mărginit de stânci roșiatice, am simțit că intru într-o altă lume. Marea se întindea până la orizont, într-un albastru profund, iar vântul îmi aducea pe obraz parfumul sărat al valurilor. Nimic nu părea întâmplător. Fiecare adiere, fiecare zgomot al mării, fiecare rază de lumină avea puterea de a-mi vorbi.
Capul Kaliakra este unul dintre cele mai impresionante locuri ale Bulgariei. Încărcat de istorie și legende, el păstrează urmele unor vechi cetăți și povești despre curaj și sacrificiu. Dar dincolo de istorie, Kaliakra are o frumusețe aparte, aproape ireală. Stâncile abrupte, colorate în nuanțe de roșu și arămiu, contrastează cu albastrul intens al mării, iar pescărușii care planează deasupra apei completează un tablou de o frumusețe copleșitoare. În fața acestei priveliști, am înțeles că există momente în care sufletul nu mai are nevoie de cuvinte. Și totuși, cuvintele au venit singure, purtate parcă de glasul mării.
Am simțit că ea mă cheamă, că îmi vorbește cu blândețe și mă invită să las în urmă toate durerile, toate grijile și toate neliniștile. Valurile îmi păreau brațe întinse spre mine, iar nesfârșirea orizontului devenea promisiunea unei renașteri interioare. Atunci am înțeles că uneori călătoriile nu sunt despre locurile în care ajungem, ci despre transformările pe care acestea le produc în noi.
Sub cerul senin al Kaliakrei, privind cum marea îmbrățișează stâncile și cum lumina se joacă pe luciul apei, am fost inspirată să scriu poezia „La Capul Kaliakra – Nesfârșirea”, o poezie născută din emoția acestei întâlniri și din sentimentul că, în acel loc binecuvântat, m-am aflat față în față cu infinitul.
Îmi voi aminti, cu siguranță, cu mult drag de Capul Kaliakra și voi vedea nu doar stânci, mare și cer, ci un loc în care sufletul meu a învățat să asculte, să se lase purtat de frumusețe și să creadă din nou în puterea emoției. Un loc în care marea mi-a șoptit despre iubire, despre vindecare și despre acel sentiment greu de descris în cuvinte, pe care eu l-am numit simplu: Nesfârșirea.
La Capul Kaliakra – Nesfârșirea
La Capul Kaliakra-ntr-un decor
Dumnezeiesc, m-așteaptă iarăși marea,
În valurile ei să mă strecor…
De-un an întreg îi tot aud chemarea.
Îmi spune: vino, tâmpla să-ți sărut,
Să suflu lin peste făptura-ți nudă,
Să te dezbrac de tot ce a durut,
Sidef să-ți pun pe pielea albă, udă.
La gât să-ți prind șiraguri argintii
Cu perle din adâncuri adunate,
Ah, cât de mult te-am așteptat să vii
Să-ți spăl în valuri gândurile toate.
Inele verzi pe degete prelungi
Din alge-aduse-n zori de-o boare blândă,
Grăbește pasul, repede s-ajungi
Să-ți mângâi dulce glezna ta plăpândă.
Privește-mă cum tremur și tresar
Când la picioare-ți pun nemărginirea,
Promit să-ți fiu lumină și altar
Când te vei cununa cu Nesfârșirea.
