Tăcerea în care mă regăsesc

Uneori simt că mă pierd printre vorbe. Între griji. În ritmul amețitor al zilelor. Îmi umplu mintea cu zgomote și justificări, doar ca să nu mă întâlnesc cu mine. Poate și pentru că știu ce aș găsi acolo: neliniște, rănile ascunse, temeri nerostite, întrebări fără răspuns.

Și totuși, în cele mai grele momente ale mele, nu cuvintele m-au ajutat, ci tăcerea. Nu fuga, ci așezarea. Nu explicațiile, ci prezența.

Am învățat să tac. Să închid tot ce vine din afară. Să sting ecranele, să închid gura și să mă așez. Nu în fața unei oglinzi, ci înaintea lui Dumnezeu. Acolo unde nu pot minți, unde nu pot poza, unde nu mă pot ascunde.

A fost greu la început. Mă luptam cu mine. Dar în acea luptă, m-am descoperit.

Am înțeles că tăcerea nu e lipsă. E poartă către întâlnirea cea mai grea și cea mai frumoasă: întâlnirea cu mine însumi – și cu El.

Nu în alergare, nu în reușite, nu în agitație. Ci în liniște. În acea stare în care inima începe să audă ce n-a putut înțelege mintea.

Poate și tu ai simțit că zgomotul din jur îți îneacă vocea inimii. Poate simți nevoia să fugi, să controlezi, să repari. Dar poate ce ai nevoie, de fapt, este să taci. Să te oprești. Să lași viața să respire în tine și să-I dai lui Dumnezeu loc să-ți vorbească. Nu cuvinte grele, ci cu prezența Lui blândă, care a fost mereu acolo.

În tăcere, El îmi vindecă rănile, chiar fără să-I spun ce mă doare. Pentru că mă cunoaște mai adânc decât mă cunosc eu.

Azi îți doresc curajul să taci. Nu ca să fugi de lume, ci ca să te întorci acasă – acolo unde te așteaptă Dumnezeu.