Când nu mai vezi și nu mai poți striga…

Au venit la Iisus doi orbi și un mut. Fiecare dintre ei – un simbol al omului care, în durerea lui, nu mai vede lumina și nu mai știe ce să spună.

Nu ți s-a întâmplat și ție? Să ai ochi și totuși să nu mai vezi binele? Să ai cuvinte, dar să nu mai știi cum să le rostești?

Sunt momente în viață în care vederea sufletului ni se întunecă. Nu mai vedem nici frumusețea din jur, nici sensul din durere, nici mâna întinsă a lui Dumnezeu. Ne acoperă un fel de ceață interioară, și rătăcim chiar și cu ochii deschiși.

Și sunt momente în care suferința ne face muți. Nu mai avem putere să ne rugăm. Nu mai știm să cerem ajutor. Uneori nici lacrimile nu mai curg, iar durerea devine tăcere.

Dar acești oameni orbi și acest mut ne învață ceva important: să nu rămânem în întuneric și în tăcere.

Ei au strigat: „Miluiește-ne, Fiule al lui David!”

Și au crezut. Iar Iisus i-a întrebat: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?”

Iar ei au răspuns simplu, dar profund: „Da, Doamne.”

Uneori nu avem nevoie de teologii complicate, nici de vorbe mari. Ci doar de o inimă care crede. O inimă care șoptește: „Da, Doamne, cred că poți să mă vindeci, chiar dacă nu știu cum.”

„După credința voastră fie vouă!” (Matei 9:29)

Această Evanghelie e pentru toți cei care azi nu mai văd un drum, nu mai simt o nădejde, nu mai pot rosti o rugăciune. Nu dispera. El este acolo. Te vede chiar și atunci când tu nu-L mai vezi. Te aude chiar și atunci când nu mai poți spune nimic.

Poate azi ai inima obosită, sau nu mai vezi lumină în ziua de mâine… Poate nu mai ai cuvinte pentru rugăciune… Atunci spune doar atât: „Da, Doamne, cred că Tu poți.” Uneori, o asemenea credință tăcută vindecă mai mult decât toate cuvintele.