Duminica pâinilor și a inimii deschise 

Se adunaseră mulțimile. Veneau după Domnul Iisus din sate și orașe, unii din curiozitate, alții din suferință. Îl urmau cu foamea în ochi  foame de vindecare.

Și ce face Hristos când îi vede? Nu-i ceartă că nu au venit la timp, nu le cere să dovedească ceva. Se milostivește de ei. Le vindecă bolnavii. Și, când se lasă seara și ucenicii îi spun: „locul este pustiu şi vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare.”, El răspunde simplu și ferm: „N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce” (Matei 14,16)

Un gest dumnezeiesc. Dar și o lecție profund omenească.

Nu doar El trebuie să hrănească lumea. Și noi suntem chemați să fim pâinile altora. Sau, cel puțin, mâinile care le împart.

Așa s-a petrecut prima „împărtășanie” a lumii: cinci pâini și doi pești. Oferite din puținul unui copil. Binecuvântate de Hristos. Înmulțite pentru mii. Și, mai ales, nimeni nu a plecat flămând. Au mai rămas chiar și 12 coșuri cu fărâmituri.

Astăzi, în plin Post al Maicii Domnului, această Evanghelie vine să ne întrebe direct:

Pe cine hrănim noi?

Ce fel de pâine oferim?

Suntem parte din mulțime, ucenici care trimit oamenii departe sau mâinile care întind ceea ce avem?

Trăim vremuri în care foamea nu e doar trupească, ci mai ales duhovnicească. Oamenii nu mai cer doar hrană, ci îmbrățișare. Iubire care nu întreabă, ci se oferă. Și ce facem noi? Le spunem să se descurce singuri? Sau îi ținem aproape și le oferim din puținul nostru?

Poate ai doar cinci pâini și doi pești. Un gând bun. O vorbă blândă. O rugăciune spusă din inimă pentru cineva care nu mai are putere. O bucată de timp dăruit altuia. Nu e puțin. În mâinile lui Dumnezeu, e de ajuns.

Nimeni nu trebuie să plece flămând de la noi. Nu trebuie să-i lăsăm să plece.

Să le dăruim o fărâmă din inima noastră, din rugăciunea  noastră, din iubirea noastră….

Și vom vedea cum se înmulțește.