Între mine și Dumnezeu

În fiecare an, când începe Triodul* și aud din nou Evanghelia cu vameșul și fariseul, am impresia că știu deja totul. Știu „cine e bunul” și „cine e răul”. Știu unde ar trebui să mă așez în poveste. Desigur, de partea vameșului. Cine ar vrea să fie fariseul?

Și totuși, duminica aceasta m-a prins pe gânduri. Pentru că, dacă sunt sincer cu mine, postura vameșului smerit nu îmi vine atât de natural pe cât îmi place să cred. Mă rog, dar adesea cu sentimentul că „am făcut ce trebuia”. Postesc, dar compar. Nu judec cu voce tare, dar în mine gândurile curg neobosite. Și atunci mă întreb: chiar stau eu în ungherul smereniei sau doar îmi place să cred asta?

Vameșul din Evanghelie nu are nimic de arătat. Nu are discurs, nu are justificări, nu are imagine. Are doar o inimă apăsată și o rugăciune scurtă, spusă parcă mai mult către sine decât către ceilalți. Fariseul, în schimb, are totul: fapte, cuvinte, prestigiu. Dar ceva lipsește. Nu Legea, ci golul din inimă unde ar fi trebuit să fie foamea de Dumnezeu.

Adevărul care mă incomodează este acesta: pot fi foarte ușor un fariseu care se crede vameș. Pot să-mi transform neputințele în scuze și să aștept ca Dumnezeu să le accepte fără ca eu să vreau, cu adevărat, să mă schimb. Pot să spun „Doamne, știi cum sunt” fără să mai adaug „dar vreau să devin altfel”.

Astăzi aleg să caut sinceritate. Să intru în biserică fără mască, fără explicații pregătite. Pentru că Dumnezeu nu Se lasă impresionat de discursuri, ci Se apleacă doar asupra inimii care îndrăznește să spună adevărul.

„Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” (Luca 18, 14)

*Triodul și este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic, care ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului (cu trei săptămâni înainte de începutul Postului Paştilor), până la Duminica Paştilor. După cum arată părintele Ene Braniște, primele trei săptămâni din această perioadă constituie un timp de pregătire duhovnicească în vederea începerii postului, iar restul de şapte săptămâni – adică insuşi Postul Paştilor – este vremea de pregătire, prin pocăinţă, post şi ruşăciune, pentru a ne învrednici de marea sărbătoare a Învierii Domnului, precedată de amintirea Patimilor Celui ce S-a răstignit pentru noi.