Așteptarea care m-a învățat să cred

Când citesc despre Sfântul și Dreptul Simeon, nu mă impresionează mai întâi bătrânețea lui, ci îndoiala lui. Un om al Scripturii, chemat să traducă prorocia lui Isaia, ajunge într-un punct în care mintea nu mai poate cuprinde ce i se cere să creadă: „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuil” (Isaia 7, 14),  bătrânul Simeon s-a îndoit în inima sa, zicând că nu este cu putință ca o fecioară să nască neștiind de bărbat și, a vrut să șteargă aceste cuvinte: o fecioară va naște.

Mă regăsesc în acest gest. De câte ori nu aș vrea și eu să „corectez” Evanghelia, să o aduc la măsura rațiunii mele, să o fac mai ușor de acceptat? Dar Dumnezeu nu îl lasă pe Sfântul și Dreptul Simeon să modifice Scriptura. A fost oprit de îngerul Domnului care i-a spus: „Nu fi necredincios în cele scrise, a căror împlinire tu însuți o vei vedea, pentru că nu vei vedea moartea până ce nu vei vedea pe Cel ce Se va naște din Curata Fecioară, Hristos Domnul”.

Așteptarea devine, pentru Sfântul și Dreptul Simeon, o școală a credinței. Și într-o zi, la patruzeci de zile de la Naștere, Pruncul este adus la templu. Nimic nu trădează măreția momentului. Doar Duhul îi spune: Acesta este.

Îl ia în brațe și înțelege. Nu mai are întrebări. De aceea poate spune: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău, Israel” (Luca 2, 29-32).

Lângă Sfântul și Dreptul Simeon o văd pe Sfânta Prorociță Ana. O văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, ce nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni (Luca 2, 37). Ea mă învață că întâlnirea cu Dumnezeu nu se pregătește doar prin căutări intelectuale, ci și prin fidelitate zilnică. Prin rugăciune. Prin tăcere.

Astăzi înțeleg că Dumnezeu Se lasă întâlnit atât de cei care se luptă cu îndoiala, cât și de cei care Îl așteaptă fără cuvinte. Important este să nu plec din templu înainte de vreme. Să nu renunț înainte ca făgăduința să se arate.

„Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui.” (Luca 2, 25)