Când puterile sunt pe sfârșite

Sunt momente în care simt că puterile mele nu se termină brusc, ci se scurg încet. Nu cade totul deodată, ci apar mai întâi semne mici: o oboseală care nu trece, o neliniște fără nume, o iritare care se repetă. De cele mai multe ori le ignor. Îmi spun că va trece. Că pot merge mai departe așa.

Citind cartea „Dacă puterile sunt pe sfârșite. Războiul și pacea omului cu el însuși” de Konstantin V. Zorin, am regăsit exact această logică a vieții care avertizează înainte să lovească. Autorul spune limpede:

„Nicio situație, până și cea mai grea, nu vine în viața noastră întâmplător. De obicei, premerg câteva semnale de avertisment: anumite semne, cărora trebuie să le acordăm o atenție specială.”

Aceste cuvinte m-au obligat să mă opresc. Persist de multe ori în aceleași greșeli, iar viața îmi răspunde, tot mai apăsat.

Imaginea bulgărului mic de zpădă care pornește avalanșa m-a ajutat să înțeleg cât de periculoasă este neatenția zilnică. Lucrurile mici, ignorate constant, devin grele. Nu dintr-odată, ci în timp.

Cu cât am curajul să privesc mai sincer la mine și să merg mai ferm alături de Dumnezeu, cu atât viața capătă mai multă pace, mai multă rodire.

Pentru că, așa cum subliniază și Konstantin V. Zorin, înainte de toate, important este să fim cu Dumnezeu. Chiar și atunci – sau mai ales atunci – când puterile par pe sfârșite.

„Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu, Dumnezeul meu, ajutorul meu şi voi nădăjdui spre Dânsul, Apărătorul meu şi puterea mântuirii mele şi sprijinitorul meu.”  (Psalmul 17, 1-3)