Întoarcerea acasă

De câte ori mă gândesc la Fiul rătăcitor, mă văd pe mine în ochii lui. În momentele când am plecat „departe”, vrând să-mi iau lumea în cap, lăsând în urmă bunul simț, reperele și poate chiar bunătatea inimii mele. Cheltuiesc timpul și energia în iluzii, în dorința de a fi liber sau fericit după chipul meu, și ajung, la un moment dat, să simt golul, să ajung acolo unde nu e nimic, nici măcar eu însumi.

Și atunci, ca fiul cel mic, apare dorul de întoarcere. Dorința de a mă pune „pe rând”, de a cere iertare, de a fi primit cu blândețe. În adâncul meu, știu că nu merit, știu că nu pot face totul perfect. Dar ideea că pot reveni acasă – acasă la Dumnezeu – îmi dă curaj.

Tatăl din parabolă nu pedepsește, nu pune condiții greu de împlinit. Îl primește, îl îmbracă, îl cinsteste, îl învăluie cu iubire. Uneori mă întreb dacă aș avea eu aceeași răbdare cu cei care greșesc, dacă aș putea privi greșelile lor nu cu reproș, ci cu dorința sinceră de a-i vedea întorși și schimbați.

Și apoi fratele cel mare apare în gândul meu – cel care respectă regulile, dar rămâne cu inima împietrită de nemulțumire și resentiment. Mă recunosc și aici. Cât de ușor este să judec, să mă simt nedreptățit, să uit că bucuria adevărată nu vine din comparație, ci din iubire.

Din această parabolă învăț că fiecare dintre noi poate fi fiul rătăcitor, că fiecare poate fi tatăl care iubește fără măsură și că fiecare poate fi fratele care trebuie să învețe smerenia și iertarea. Dar cel mai important e să nu pierdem curajul întoarcerii, să nu ne lăsăm înfrânți de mândrie sau de trecut, ci să mergem către casă – către Dumnezeu – cu inima deschisă, știind că iubirea Lui ne primește și ne îmbracă cu milă, oricât am fi greșit.

„Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” (Luca 15, 24)