Nu există creație fără ardere.
Nu există lumină fără iubire.

Poate că aceasta este legea nevăzută a spiritului:
tot ceea ce luminează trebuie mai întâi să ardă.

Poeții nu scriu doar cu cerneală. Scriu cu neliniște, cu întrebări, cu frică, cu dor.
Fiecare vers este o mărturisire și o rană deschisă.
Fiecare metaforă este o încercare de a salva ceva
din ceea ce viața încearcă să distrugă.

Arderea nu este doar suferință. Este și curajul de a rămâne sincer într-o lume care recompensează aparența. Este refuzul de a deveni rece, chiar și atunci când răceala pare mai ușoară.

În tăcere, poetul se dezbracă de iluzii, de mândrie, de aparențe. Rămâne vulnerabil, aproape fragil,
dar tocmai această fragilitate devine sursă de lumină.

Poate că arderea este un proces de purificare.
Un drum prin întuneric pentru a învăța să vezi.

Din această ardere se nasc versuri care încălzesc suflete, care aprind speranțe, care dau sens durerii.

Și, paradoxal, poetul nu arde pentru sine. Arde pentru ceilalți.
Pentru ca, într-o lume grăbită și obosită, cineva să găsească într-un poem o fărâmă de liniște.

Poate că poezia nu este altceva decât o rugăciune nerostită, o ardere tăcută prin care sufletul învață să devină lumină iar eu devin, încet, flacăra care nu se stinge.