Să topim sloiul din inima noastră

Astăzi privesc în jur și simt un gol adânc, un fel de deșert tăcut care se întinde peste sufletele oamenilor. Uneori uităm că, înainte de orice catastrofă a lumii, există o „răcire” a inimii noastre – nepăsarea, egoismul, indiferența față de aproape.

Știu că și eu am ridicat ziduri de gheață în jurul inimii mele. Am stat adesea în propriul iglu, preocupat de nevoile mele, în timp ce afară se întindea deșertul: bătrâni singuri, copii flămânzi, bolnavi abandonați, tineri fără nădejde. Și mă doare când recunosc că și eu am trecut nepăsător pe lângă această suferință.

Dar azi aleg să nu mai fiu sloi. Aleg să devin rouă, să aduc viață acolo unde moartea singurătății și a indiferenței își întinde plapuma. Chiar și un gest mic de bunătate, o vorbă caldă, o mână întinsă, pot fi raze de soare care topesc ghețurile și fac apa să curgă spre cei care însetează după iubire, dreptate și compasiune.

„Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.” (Matei 19,21)

Astăzi aleg să privesc lumea cu ochii inimii, să simt nevoile celor din jur și să las ca iubirea mea să devină roua care transformă deșertul în grădină. Și te invit să faci la fel: oriunde ai fi, oriunde privești, lasă-ți inima să se încălzească pentru alții, ca viața să curgă și să rodească.