Tatăl nostru – învățătura vieții mele

Uneori, privind în mine, realizez că nu știu pe deplin „Tatăl nostru”. Știu să rostesc rugăciunea, dar cât de des o trăiesc cu adevărat? Privind în jur, mă simt parte dintr-o lume în care mulți spun rugăciuni, dar nu sunt martori autentici ai Evangheliei. Poate că și tu te recunoști aici.

Când spun „Tatăl nostru”, îmi dau seama că adesea cerșesc doar cuvinte, nu fapte. Îți spun sincer: învăț încă să trăiesc ceea ce rostesc. Să simt că sunt fiu al lui Dumnezeu și să văd frați și surori în oamenii de lângă mine. Să nu aleg doar ce îmi place sau ce îmi convine, ci să iubesc fără condiții.

Când spun „Facă-se voia Ta”, învăț să încredințez inima și viața mea lui Dumnezeu, să merg pe drumul Lui chiar și atunci când pare greu, precum Sf. Fecioară Maria: „Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea.” (Luca 1,38).

Când cer „Pâinea noastră cea spre fiinţă”, învăț să fiu recunoscător și generos. Să împart pâinea mea cu cei în nevoie. Să nu închid ochii și inima în fața celor care întind mâinile spre mine.

Când spun „Şi ne iartă nouă păcatele noastre, căci şi noi înşine iertăm tuturor celor ce ne greşesc nouă”, îmi amintesc că iertarea nu e opțională. Dacă eu nu iert, cum aș putea primi iertare? Și te întreb pe tine: nu e o chemare pentru fiecare dintre noi să fim izvor de iertare și iubire?

Și când spun „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.”, învăț să fug de tot ce poate face rău mie și altora, să nu fiu eu însumi prilej de păcat pentru semenii mei.

Astăzi, învăț, împreună cu tine, că „Tatăl nostru” nu e doar o rugăciune spusă, ci un stil de viață. Să fie inima noastră locul în care Împărăția Lui se naște și crește.