Vederea inimii

Uneori credem că lumea se vede doar cu ochii trupului, dar adevărata lumină se simte cu inima. Doi bărbați împărțeau aceeași cameră de spital. Unul avea o oră pe zi lângă fereastră; celălalt nu se putea mișca. Zi de zi, cel de lângă fereastră îi descria ce vedea: rațe, lebede, copii jucându-se, oameni zâmbind. Povestirile au devenit viața celui imobilizat.Într-o zi povestitorul muri. Nu vă pot descrie durerea celui care-i supravieţuise. Şi, ca să-şi mai ostoiască suferinţa, într-o zi o rugă pe asistentă să mai stea câteva minute şi să-i descrie ce se mai întâmpla în parcul de lângă spital. Femeia se apropie de geam şi-i spuse, uşor uimită, că în faţa ferestrei e un zid alb, dincolo de care nu se vede nimic. Omul se revoltă spunându-i că nu e posibil. Prietenul lui îi povestise ore întregi despre ce se-ntâmplă afară. „Mă tem că acest lucru ar fi fost imposibil, domnule. Fostul dumneavoastră coleg de cameră era orb”, îi spuse asistenta, în timp ce ieşea din cameră.prietenul său era orb.

Aceasta ne arată că nu doar ceea ce vedem cu ochii contează, ci ceea ce simțim și oferim din inimă. Cât bine am putea face dacă am folosi darul iubirii pentru a aduce nădejde celor singuri, bolnavi sau triști! Fiecare gest de compasiune, fiecare cuvânt de încurajare, fiecare rugăciune spusă pentru alții este o fereastră deschisă către cer.

Să ne rugăm să fim ochii celor care nu pot vedea, glasul celor care nu mai au cuvinte și lumina celor care trăiesc în întuneric. Așa vom înțelege cu adevărat că viața nu se măsoară în zile sau în suferințe, ci în câtă iubire și nădejde putem răspândi.

„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.” (Matei 5,7). Să fim milostivi nu doar în cuvinte, ci în inimile noastre, pentru ca lumea să simtă prezența lui Dumnezeu prin noi.