Răbdarea este adesea confundată cu pasivitatea. Într-o lume orientată spre rezultate rapide, ea pare o virtute depășită, un lux pentru cei care își permit să aștepte. Totuși, răbdarea nu este lipsa acțiunii, ci forma ei conștientă.

A fi răbdător nu înseamnă a amâna viața, ci a înțelege ritmul ei. Unele lucruri nu pot fi grăbite fără a fi deformate: relațiile, încrederea, claritatea, vindecarea, direcția. Graba produce rezultate, dar nu întotdeauna profunzime.

Răbdarea este legată de capacitatea de a suporta incertitudinea. Ea ne obligă să rămânem într-un spațiu incomod, în care răspunsurile nu sunt încă disponibile. Mulți oameni nu caută certitudinea, ci doar sfârșitul acestei tensiuni. Din acest motiv, aleg soluții rapide, chiar și atunci când nu sunt potrivite.

Există o formă de maturitate care apare numai în timp. Ea nu poate fi dobândită prin explicații sau prin experiențe accelerate. Se construiește lent, prin confruntări repetate cu limitele proprii, cu eșecurile, cu întrebările fără răspuns.

Răbdarea este, în esență, o relație cu viitorul. Ea presupune încrederea că orientarea poate apărea, chiar dacă nu este vizibil imediat. Nu este optimism, ci deschidere. Nu este resemnare, ci disponibilitate.

„Jurnal de idei” devine astfel un exercițiu de răbdare. A scrie nu pentru a încheia un gând, ci pentru a-l însoți. A reveni asupra întrebărilor. A accepta că unele reflecții nu se finalizează într-o singură zi.

Poate că una dintre cele mai dificile lecții interioare rămâne aceasta: nu tot ceea ce contează se întâmplă repede. Iar graba de a ajunge undeva ne poate îndepărta exact de locul în care ar trebui să ajungem.

Mărturisesc că am fost înzestrată cu răbdare. Nu ca o virtute vizibilă, ci ca o liniște care m-a însoțit în timp. Îi sunt recunoscătoare bunului Dumnezeu pentru acest dar, pentru că mi-a fost dat să rămân, de-a lungul a 41 de ani, lângă perechea mea de suflet.

Am învățat că răbdarea nu înseamnă doar a aștepta, ci a rămâne. A rămâne atunci când drumul devine greu, când lucrurile nu sunt clare, când cuvintele nu mai sunt suficiente. Ea este puterea tăcută de a construi, zi după zi, ceea ce nu poate fi grăbit.

Poate că maturitatea nu vine din certitudini, ci din această fidelitate discretă față de ceea ce iubim. Iar timpul, atunci când este locuit cu răbdare, nu ne îndepărtează unii de alții, ci ne apropie în mod firesc.