Dacă nu pot posti, pot iubi

„Nu pot să țin post…” – de câte ori nu am rostit și eu această frază? Fie din neputință trupească, fie din slăbiciune sufletească, fie din obișnuință. Și, de fiecare dată, mă încearcă un gând de descurajare: dacă nu pot face totul, atunci ce rost mai are?

Atunci îmi vine în minte o istorioară simplă.

Erau doi copilași de vreo doisprezece ani. Unul mai zvăpăiat, celălalt mai cuminte și dus mai des pe la biserică. Jucându-se pe un ogor, au văzut un bătrân care prășea. Își lăsase încălțările la margine și muncea transpirat, spre seară.

Copilului mai zvăpăiat i-a venit o idee:

– Hai să-i ascundem încălțările, să vedem ce face când nu le mai găsește!

Celălalt l-a oprit:

– Nu-i frumos. Nu vezi cât a muncit? Hai mai bine să-l bucurăm. Ai zece lei?

– Am!

– Și eu am zece. Hai să punem câte zece lei în fiecare încălțare!

Au pus banii și s-au ascuns. Bătrânul a venit, și-a șters fruntea și s-a închinat:

– Slavă Ție, Doamne, că m-ai ajutat să muncesc și azi!

Când s-a încălțat, a simțit banii. I-a scos, i-a privit și a îngenunchiat:

– Mulțumesc, Doamne! N-aveam nimic acasă, niciun leu și nici pâine pe masă… Îți mulțumesc că ai rânduit…

Plângea și mulțumea. Iar copiii, ascunși după tufă, au început și ei să plângă. Au înțeles atunci ce înseamnă o simplă milostenie.

De fiecare dată când mă gândesc la această întâmplare, înțeleg că postul nu înseamnă doar ce pun în farfurie, ci ce pun în inima celuilalt. Dacă nu pot posti aspru, pot fi mai blând. Dacă nu pot ține rânduieli grele, pot ține departe o răutate. Dacă trupul meu e slab, inima mea poate fi darnică.

Îmi răsună în suflet cuvântul: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9, 13). Dumnezeu nu caută performanța mea ascetică, ci inima mea deschisă. Postul fără iubire devine mândrie. O bucățică de pâine dăruită cu lacrimă poate deveni scară către cer.

Dragi cititori, poate că nu putem face totul. Poate că nu ținem postul așa cum am vrea. Dar fiecare dintre noi are „zece lei” de pus în încălțările cuiva: un cuvânt bun, o vizită, o iertare, o pâine dăruită discret.

Și am observat ceva în viața mea: atunci când aleg să bucur pe cineva, foamea mea se liniștește. Nemulțumirea se topește. Postul nu mai este povară.

Să facem și noi la fel. Poate că undeva, fără să știm, cineva va îngenunchea și va spune: „Mulțumesc, Doamne!” Iar rugăciunea aceea va fi și pentru noi.