La fântâna inimii mele – întâlnirea cu Sfânta Fotini

Astăzi, 26 februarie, Biserica o pomenește pe Sfânta Muceniță Fotini, femeia samarineancă de la fântâna lui Iacov. De fiecare dată când citesc fragmentul din Evanghelia după Ioan (4, 5-42), mă simt de parcă aș sta și eu acolo, în arșița amiezii, cu găleata goală în mână.

„Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.” (Ioan 4, 10).

Mă întreb sincer: știu eu darul lui Dumnezeu? Știu eu Cine este Cel care îmi vorbește în fiecare Liturghie, în fiecare pagină de Evanghelie, în fiecare mustrare tăcută a conștiinței?

Femeia din Samaria nu a înțeles din prima. A întrebat. A contrazis. S-a mirat. Dar a rămas în dialog. Și tocmai această rămânere a deschis inima ei către har. Nu fuga, nu superficialitatea, nu graba – ci întâlnirea.

Eu, în schimb, de câte ori fug? Trăiesc sub o cascadă de zgomot: știri, griji, alegeri mărunte, fleacuri care îmi ocupă mintea. Glasul lui Hristos abia se mai aude. Și totuși, El este acolo. Lângă fântâna inimii mele.

Scot zilnic apă din această fântână: dorințe, ambiții, supărări, păcate vechi și noi. Uneori apa aceasta e tulbure și amară. Și mă mir că mi-e sete.

Hristos nu îi cere femeii apă pentru că are nevoie de ea. Îi cere ca să-i deschidă inima. Și mie îmi spune la fel: „Dă-Mi să beau.” Dă-Mi păcatele tale. Dă-Mi neputința ta. Dă-Mi golul tău.

Dragi cititori, poate că și noi așteptăm un semn mare. Dar El a venit. Așteaptă lângă fântâna inimii noastre. Așteaptă în biserica de lângă bloc. Așteaptă în Evanghelia deschisă pe masă. Așteaptă în liniștea pe care o tot amânăm.

Dacă am ști cine suntem și pentru ce am fost creați, am merge mai des la El. Am cere apa vie – harul care spală, luminează și ridică. Am înțelege că setea noastră nu e de lucruri, ci de veșnicie.

Astăzi, privind la Sfânta Fotini, îmi doresc să am curajul ei: să rămân, să întreb, să ascult. Și, mai ales, să las apa vie să-mi spele inima.

Pentru că atunci când gust din această apă, toate celelalte izvoare își pierd puterea. Iar setea mea începe, încet, să se transforme în dor de Cer.