Februarie – luna în care am învățat să privesc mai atent

Februarie este o lună scurtă. Trec zilele repede, aproape pe nesimțite. Și totuși, pentru mine, luna aceasta a fost adâncă.

Nu știu dacă am reușit așa tot ce mi-am propus. Dar știu că am încercat să fiu mai atent. Mai atent la rugăciune. Mai atent la cuvintele mele. Mai atent la oamenii din jur.

Pe 28 februarie este marcată Ziua Internațională a Bolilor Rare, o zi care ne amintește de cei puțini, de cei nevăzuți, de cei care duc lupte grele în tăcere. Și m-am întrebat: nu cumva și în viața duhovnicească există „boli rare”? Nu cumva sunt suferințe ascunse pe care nu le vede nimeni?

Viața m-a învățat că fiecare om poartă o durere pe care nu o afișează. Că dincolo de aparențe există lupte tăcute. Și că, uneori, cel mai mare act de nevoință nu este nu judec. Să fiu blând.

Îmi răsună în inimă cuvântul: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.” (Galateni 6, 2). Poate că acesta este sensul profund al lunii care se încheie: să învăț să port, nu doar să cer; să sprijin, nu doar să mă plâng; să văd, nu doar să privesc.

Dacă în februarie am făcut un singur gest de milă, o singură rugăciune pentru un bolnav, un singur pas spre împăcare – luna aceasta nu a trecut în zadar.

Nu știu cum a fost pentru voi această perioadă, dragi cititori. Poate obositoare. Poate apăsătoare. Poate plină de încercări. Dar dacă am ieșit din ea puțin mai sensibili la suferința altora și puțin mai ancorați în Dumnezeu, atunci am câștigat ceva ce nu se pierde.

Închei februarie cu o rugăciune simplă:

Doamne, învață-mă să văd.

Să văd durerea.

Să văd nevoia.

Să văd harul.

Și, mai ales, să nu trec nepăsător prin viața nimănui.