Mă opresc înaintea chipului lui Enoh, al bărbatului care „a umblat cu Dumnezeu” și care, într-o tainică mutare, nu a cunoscut moartea. Într-o lume decăzută, Enoh a rămas vertical, dreapt și bineplăcut lui Dumnezeu.

A fost luat la cer, trup și suflet, un semn timpuriu al învierii și al credinței care trece dincolo de moartea. În fața lui, mă simt mic și rătăcit în propriile mele fragmentări: când aleg, când ezit, când amân întâlnirea mea cu Dumnezeu.

„… Și a umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu, după nașterea lui Matusalem, două sute de ani și i s-au născut fii și fiice. Iar de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute țaizeci și cinci de ani. Și a plăcut Enoh lui Dumnezeu și apoi nu s-a mai aflat, pentru ca l-a mutat Dumnezeu” (Facere 5, 21-24).

Enoh a mers toată viața pe același drum, încontinuu, cu credință. Eu mă abat. Eu, uneori, fac zgomot ca să fiu văzut, dar uit esența: a umbla cu Dumnezeu, zi de zi.

Enoh este un exemplu de statornicie. Eu, adesea, trăiesc cu o credință fragmentată de multele mele neputințe și îndoieli.

În fața lui înțeleg că apropierea de Dumnezeu nu se întâmplă doar în clipe excepționale, ci în alegerea de a merge cu El în fiecare zi, chiar în lucrurile mici și nevăzute. Că o viață bineplăcută lui Dumnezeu cere credință statornică, ascultare și o inimă curată.

Mă uit la propria mea viață și întrebarea răsună în inima mea: Cât de statornic sunt eu în pașii mei cu Dumnezeu și unde mă abat, chiar și ușor, de la drumul care I-ar fi plăcut Lui?