Sfântul Iosif – copilul din Sicilia, crescut cu pâine, apă și rugăciune. Blând, smerit, atras de post și ascultare încă din copilărie. Îl văd intrând în mănăstire, lăsând totul pentru Dumnezeu, dedicându-și viața rugăciunii și nevoinței. Patul lui era pământul, haina săracă, hrana puțină, iar nopțile pierdute în rugăciune. Totuși, bucuria îi umplea glasul – scria cântări sfinte, cuvinte care luminau și pe cei din jur.

Ce are el și nu am eu? El avea o credință neatinsă de frică, un devotament care nu se clătina nici în închisoare, nici sub amenințarea ereticului. Eu încă caut curajul și lumina din mine se ascunde adesea în întuneric.

Cuviosul Iosif mi-ar arăta că adevărata putere stă în darul de a lumina viața celorlalți prin credință și iubire. Că poți să fii blând și neclintit chiar și atunci când lumea vrea să te strivească.

Ce-ar fi dacă aș încerca să fiu mai mult „în rugăciune” cu viața mea? Să-mi dau timpul și energia spre ceea ce contează cu adevărat, să ajut fără să aștept laudă, să țin mintea limpede chiar și când e grea încercarea.

„Pe Sfântul Iosif scriitorul de cântări cu cântări să-l cinstim, cei ce cântăm cântările lui cele izvorâtoare de miere, ca pe unul ce de la cântări, la cântările cele veşnice s-a mutat.” ( Irmos din Canonul de rugaciune al Sfântului)

Și întrebarea răsună în inima mea: Pe 4 aprilie, când Biserica îl prăznuiește pe preacuviosul Iosif, ce sacrificiu mic sau mare sunt gata să fac pentru ceea ce cred că e drept, chiar dacă nimeni nu mă vede și nimeni nu mă aplaudă?