Mă întorc în timp și îl întâlnesc pe Sfântul Ioan, corăbierul din insula Kos – cel pe care Biserica îl pomenește pe 8 aprilie. Nu îl găsesc într-un moment de glorie, ci într-unul de rătăcire. Pentru o vreme, nu mai este el însuși. Sub presiune și cu mintea tulburată, ajunge să poarte o identitate care nu-i aparține.

Dar vine clipa trezirii. Se vede pe sine și nu se mai recunoaște. Și atunci face un gest simplu, dar cutremurător: aruncă tot ce nu este adevărat. Își leapădă hainele, își asumă rușinea, plânge și se întoarce. Nu la confort, ci la Hristos. Din acel moment, știe că drumul nu mai e ușor. Dar este adevărat.

Sfântul Ioan, corăbierul, are puterea să se întoarcă fără să negocieze. Eu amân. El își asumă public ceea ce este, chiar dacă asta îl costă viața. Eu ascund, cosmetizez, adaptez. El nu se teme de pierdere atunci când a găsit adevărul. Eu mă tem să pierd chiar și lucruri mici. El nu rămâne definit de căderea lui, ci de ridicarea lui. Eu, de multe ori, rămân blocat între cele două.

Și mă întreb: de câte ori știu și eu că ceva nu e autentic în mine, dar aleg să merg mai departe ca și cum ar fi?

„Înotând marea vieţii prin ardere,

Povăţuitor ai ajuns la limanuri liniştitoare.” ( Stihul Sfântului)

Ce învăț de la Sfântul Ioan, învăț că întoarcerea nu este doar posibilă, ci necesară. Dar ea începe cu un gest concret: să dau jos ceea ce nu mai este adevărat.

Și mai învăț ceva: credința nu e doar liniște. Uneori este curajul de a rămâne în adevăr, chiar când presiunea din jur devine apăsătoare.

Și întrebarea răsună în inima mea: Ce nu este adevărat în mine?