Îl văd urcând pe tron într-o vreme care nu iartă pe nimeni. După moartea lui Mihai Viteazul, totul se rupe: pretendenți, alianțe fragile, oștiri străine care intră și ies din țară. Radu Șerban nu primește o domnie stabilă, ci una contestată din prima zi.

Luptă cu Simion Movilă și cu sprijinul polonez, respinge atacuri tătare, intră în Transilvania și înfruntă principi susținuți de turci. Câștigă bătălii, pierde sprijin, revine, cade din nou. Nu există o linie dreaptă în viața lui. Iar la final, departe de tot ce a apărat, moare în exil, la Viena.

Eu vreau ca drumul meu să aibă sens clar. Să urc și să rămân. Să construiesc ceva care nu se clatină la fiecare pas. Când lucrurile încep să se destrame, simt că am greșit undeva.

Dar viața lui Radu Ștefan, fost domn al Țării Românești,  nu a arătat niciodată a fi „așezată”. A fost sus și jos, aproape și departe, victorie și pierdere. Și totuși, nu și-a abandonat direcția. Nu a spus: „dacă nu rămâne, înseamnă că nu e pentru mine”.

Poate că nu durata confirmă dacă sunt unde trebuie, ci statornicia.

Radu Șerban pierde tronul, dar nu pierde direcția. Iar asta mă incomodează – pentru că îmi arată cât de ușor renunț eu când lucrurile nu mai arată cum mi-am imaginat.

Și întrebarea se întoarce spre mine: Când dau înapopi, renunț doar pentru că nu mai pot controla rezultatul?