Nu am Scriptura în față, ci munții. Îl văd pe Crișan rătăcind prin Apuseni, deghizat, obosit, urmărit. Horea și Cloșca sunt deja prinși. El încă merge. Încă încearcă. Știe că cercul se strânge. Și totuși nu se oprește.

Eu, în locul lui, aș fi căutat o ieșire mai sigură. Un loc unde să mă ascund mai bine. O scăpare. El merge înainte chiar și când șansele se topesc. Apoi vine trădarea. Nu din afară. Oameni care jură împotriva lui. Oameni care îl vând pentru libertatea lor.

Aici mă opresc. Pentru că nu știu cum aș duce asta. Nedreptatea venită de la dușmani e una. Dar trădarea celor de lângă tine… asta rupe mai adânc.

Eu mă închid repede când sunt rănit. Devin rece. Calculat. Îmi protejez inima. El ajunge închis la Alba Iulia. Singur. Fără izbăvire. Și își pune capăt.

Nu pot ocoli asta. Nu pot îndulci finalul. E dur. E greu. E incomod. Dar tocmai aici mă lovește ceva: cât poate duce un om până cedează? Și mai ales… unde sunt eu înainte de punctul ăla? Pentru că eu nu ajung la margini, dar nici nu rămân credincios în lucrurile mici. Mă pierd mai devreme – în descurajări mărunte, în frici, în oboseală.

Crișan a mers până aproape de capăt. Eu, de multe ori, nici nu pornesc cu adevărat.

Lecția nu e să-i copiez sfârșitul, ci să-mi privesc rezistența. Cât rămân în ceea ce cred când devine greu? Cât duc fără să abandonez pe dinăuntru?

Poate credința nu se vede în izbânzi, ci în cât timp rămân în picioare când totul apasă.

Și întrebarea se întoarce spre mine: De câte ori am renunțat prea repede, înainte să fiu cu adevărat încercat?